duminică, 28 noiembrie 2010



Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate, în Rezervă şi Retragere din Cluj-Napoca vă informează că a deschis temporar un site web propriu. Acesta a fost creat din necesităţi organizatorice şi este destinat îmbunătăţirii comunicării între membrii sindicatului.

Poate fi accesat la adresa http://www.emilpop.byethost16.com/wordpress/

sâmbătă, 13 noiembrie 2010

Pericolele conflictelor constituţionale – studiu de caz în statul Honduras

Tot mai uluit de problemele de interpretare şi de conflictele pe care le generează legea constituantă a statului romîn, m-am îndemnat la cercetarea comparativă a altor constituţii. În felul acesta am dat şi de o superbă constituţie care aparţine naţiunii honduriene. Dar, am descoperit şi o întîmplare care poate oferi multe învăţăminte politice, de aceea o descriu. Honduras, o mică republică latină situată în America centrală are o istorie îndelungată şi nu mai puţin lipsită de convulsii. Cercetările arheologice ne arată o preistorie multietnică, urmată de o perioadă înfloritoare sub civilizaţia maya pînă la prăbuşirea imperiului mayan pe la 1200 e.n. După descoperirea (1502 de C. Columb) şi cucerirea zonei de spanioli (1524 de Cortez), regiunea a devenit parte a imperiului spaniol fiind cuprinsă în regatul de Guatemala. Timp de 300 de ani a rămas sub dominaţie spaniolă, mai ales datorită rezervelor sale exploatabile de minereu de argint. Spania i-a acordat independenţa la 15 septembrie 1821. A trecut printr-o încercare de parte a unui stat federal centro-american care s-a destrămat în 1838, de atunci rămînînd definitiv stat independent. De la acea dată este dominată de o instabilitate politică şi financiară fără precedent. Schimbări violente de guvern. Rebeliuni, lovituri de stat şi războaie civile o macină. De la acea dată şi pînă în 1955 este guvernată de regimuri militare, dar din 1963 acestea revin la putere. După atacul japonezilor la Pearl Harbour, Honduras a luat partea naţiunilor aliate. În 1969 a purtat un scurt război cu statul Salvador. În 1974 a suferit efectele devastatoare ale uraganului Fifi. Din 1979 ţara revine la reguli şi regimuri politice civile. Adunarea constituantă din 1980, alegerile generale din 1981, adoptarea Constituţiei din 1982 o împing pe calea progresului. Din 1980, SUA au stabilit o prezenţă militară americană permanentă cu misiunea de a sprijini grupările înarmate „contras” împotriva guvernului nicaraguan şi de a controla şi înfrînge gherilele marxist-leniniste din Honduras, în special mişcarea de rezistenţă honduriană numită „Mişcarea Populară de Eliberare Chinchoneros”. În opinia lumii civilizate a intrat în atenţie o unitate specială a armatei honduriene, Batalionul 316, despre care se spune că acţionează şi astăzi, ale cărui misiuni erau planificarea torturării şi asasinării opozanţilor politici din ţară. În 1998, uraganul Mitch a produs distrugeri atît de mari încît se apecia că va fi necesară trecerea a 50 de ani pînă la refacerea completă a infrastructurii. Au trecut doar 10 ani şi inundaţii ample au distrus din nou ţara. Nici asta nu a fost destul căci, iată, în 2009 a avut loc un eveniment politic nefericit, denumit de unele persoane lovitură de stat. În urma unei crize constituţionale, la ordinul Curţii supreme de justiţie preşedintele Manuel Zelaya acuzat de crime împotriva formei de guvernămînt, trădare de ţară, abuz în serviciu şi uzurpare de funcţii care prejudiciază administrarea statului a fost arestat de armată şi exilat în Costa Rica. Puţin mai tîrziu Curtea supremă de justiţie a emis un comunicat prin care preciza că "forţele armate însărcinate cu garantarea Constituţiei au acţionat pentru a apăra statul de drept şi au fost forţate să aplice dispoziţii legale împotriva acelor care au acţionat şi s-au exprimat public împotriva legii honduriene”. A doua zi dimineaţa Congresul Naţional Hondurian (parlamentul) a declarat că dezaprobă repetatele violări ale constituţiei, legilor şi ordinelor Curţii de justiţie, efectuate de preşedintele Zelaya şi că îl demite din funcţie. Totodată, îl numeşte preşedinte interimar pînă la alegerile din ianuarie 2010 pe preşedintele Congresului Roberto Micheletti. Criza constituţională a provenit din faptul că preşedintele Zelaya dorea iniţierea unui referendum prin care să creeze o adunare constituantă ce urma să aducă modificări Constituţiei în vigoare. Dar, acest fapt contravenea articolului constituţional care declară că numai Congresul naţional poate opera modificări asupra constituţiei şi în consecinţă Curtea supremă de justiţie a declarat neconstituţională iniţiativa preşedintelui şi a acţionat prevenind ulterioara desfăşurare a referendumului. De la acea dată şi pînă în prezent a urmat o perioadă extrem de tulbure, cu limitări de drepturi constituţionale şi civile, răzbunări şi multe altele de acest gen. Gurile rele spun că mulţi partizani ai preşedintelui demis au fost de-a dreptul "vînaţi" de noua putere. Totuşi, la sfîrşitul anului 2009 articolele interzise din drepturile omului sînt oficial restabilite. Toate acestea îi determină pe unii cercetători să afirme că nimeni nu poate "descifra" misterele Hondurasului care generează constant regimuri de violenţă.

(sursa: materiale documentare de pe internet, în special http://en.wikipedia.org/wiki/Honduras)

Gîndurile-s libere !

„Die gedanken sind frei” este un cîntec german despre libertatea de exprimare. Textul a apărut pe la anii 1780 sub formă de manifest şi iniţial a avut doar 4 strofe, a 5-a fiind adăugată mai tîrziu. Se pare că textul este inspirat după un mai vechi cîntec popular elveţian care înfăţişează dialogul între un prizonier închis în turnul cetăţii şi castelanul torţionar.
Din 1819, o dată cu intensificarea restricţiilor impuse confederaţiei germane de Imperiul austriac prin emiterea Decretelor de la Carlsbad, cîntecul devine o formă populară de protest împotriva represiunii politice şi a cenzurii, dar mai ales în favoarea organizaţiilor (frăţiilor) studenţeşti de acum interzise prin lege. Decretele atentau şi la autonomia universitară. Astfel, funcţionari speciali au fost însărcinaţi cu supravegherea profesorilor universitari patrioţi. Pentru manifestări în favoarea naţiunii germane, orice profesor universitar era imediat concediat fără a mai putea fi reprimit în vreo universitate din imperiu.
Imediat după izbucnirea revoluţiei de la 1848, cîntecul a fost interzis, la fel şi în perioada nazistă. Într-o noapte din anul 1942, studenta Sophie Scholl a interpretat piesa la flaut lîngă zidurile închisorii din Ulm, unde tatăl ei era închis pentru că manifestase eroicul curaj de a-l numi pe dictatorul Hitler ca fiind „pedeapsa lui Dumnezeu”. Un an mai tîrziu studenta care făcea parte din mişcarea „grupul de rezistenţă non-violentă Trandafirul alb” a fost acuzată de înaltă trădare pentru distribuirea unor manifeste anti-război, judecată, condamnată şi executată prin ghilotinare.
Astăzi, cîntecul cunoaşte o nouă viaţă prin susţinătorii mişcării împotriva cenzurii internetului.
Mi-a făcut plăcere să încerc pentru membrii sindicatului nostru o traducere după versiunea existentă la http://en.wikipedia.org/wiki/Die_Gedanken_sind_frei şi să proiectez un clip video care exprimă şi valorile SCMD Cluj-Napoca. Uneori cuvintele din traducere nu corespund celor din versiunea originală, dar am încercat să păstrez sensul, oarecum adaptat la profilul psihologic al revoluţionarului camusian. Stilul este unul popular şi fondul imagistic prezintă afinitatea valorilor revoluţionarilor paşoptişti cu acelea ale studenţilor germani.

miercuri, 3 noiembrie 2010

"Las' că pe voi vă-nlocuieşte !"



Iată, la câteva zile de la sărbătoarea din 25 octombrie un eveniment nefericit umbreşte iarăşi inimile noastre. Înzestrarea necorespunzătoare a aviaţiei militare adaugă încă o tragedie la şirul celor săvârşite deja până acum. Doi piloţi de valoare, doi camarazi apropiaţi, se sting din viaţă în floarea vârstei şi a puterii creatoare, din cauze care nu li se pot imputa, ci doar pentru că guvernul Boc nu a găsit resursele de finanţare pentru o primă tranşă de plată în valoare de 750 milioane de dolari până la 3 august 2010. După cum ştiţi, CSAT a aprobat în luna martie a.c. propunerea MApN de cumpărare de la partenerul NATO a 24 de avioane multirol F16, în uz. Acum, ce-i drept e drept, cică suntem în criză şi nu sunt bani. Dar, parcă în 2008-2009 nu eram în criză. Ce să mai vorbim. De 20 de ani statul acesta nu reuşeşte să cumpere nişte amărâte de avioane care să garanteze cu o probabilitate convenabilă viaţa piloţilor militari. Ori poate că nu vrea ? În cazul ăsta de o meschinărie remarcabilă se dovedeşte că nu face altceva decât să preia şi să continue vechile metehne ale statului socialist anterior. Şi legat de asta vreau să vă povestesc o întâmplare. Trecuseră mai mulţi ani de la 1980 înainte şi în regimentul nostru de artilerie antiaeriană fuseseră aduse nişte moderne puncte de comandă de baterie din arma geniului, bunkere care îngropate în pământ rezistau chiar şi la explozia unei bombe de aviaţie de mic tonaj. Drept să vă spun am fost mirat şi plăcut surprins de grija partidului, a statului şi a armatei pentru vieţile noastre. Cu mari eforturi şi hei-rup soldăţesc am reuşit să montăm şi să punem în funcţiune adăpostul. Nu conteneam să mă deplasez într-un dute-vino perpetuu din mijlocul tunurilor mele pînă în adâncimea bunkerului protector. Dar - ştiţi bine că Aghiuţă îşi vâră mereu coada pe unde nu trebuie, chiar şi în minţile noastre - la un moment dat un gând tulburător puse stăpânire pe mine. Păi, bine, bine - mi-am zis eu - dacă bomba asta explodează deasupra adăpostului, atunci asta înseamnă că scapă numai căpitanul (comandantul bateriei) în timp ce noi vom fi făcuţi praf şi pulbere. De, gând prostesc de locotenent. Dar, atunci cum vom continua lupta ? Tulburat de tot felul de îndoieli, mi-am zis că ce-ar fi să-l întreb pe şeful venit de departe să ne aducă adăposturile.
- D-le lt.colonel, permiteţi să raportez !O bombă de-aia de care ne-ati povestit care explodează deasupra bunkerului pe noi ne omoară ?
- Vă omoară, măi tovarăşe locotenent, sigur că vă omoară.
- Bine, dar atunci, tovarăşul căpitan care scapă cu viaţă din adăpost cum continuă lupta ? [Vizibil încurcat şi stând parcă să râdă şi să plângă a spus]
- Las' că pe voi vă-nlocuieşte !

luni, 1 noiembrie 2010

TRIBUNALUL CLUJ S-A PRONUNTAT

Stimati camarazi,
Tribunalul Cluj, sectia contencios administrativ, in dosarul 3771/117/2010 - CHITU FLORIN vs PRIMARIA CHINTENI, avand ca obiect cumulul pensiei cu salariul de la stat, prin sentinta civila nr.3553/25.10.2010, ADMITE CEREREA FORMULATA DE PETENT.

Cu stima,
Florin CHITU

marți, 26 octombrie 2010

SINCERE CONDOLEANTE

Stimati camarazi,
Doresc sa va fac cunoscut faptul ca pentru camaradul nostru col (r) Teofil RUS astazi, 26.10.2010, a fost cea mai cumplita zi din viata sa, fiindca ce poate fi mai dureros pentru un parinte decat faptul de a conduce pe un drum fara intoarcere propriul copil , ANA MARIA, care, dupa o lupta grea cu o boala necrutatoare s-a stins din viata la o varsta la care alti tineri viseaza sa-si faca un viitor cat mai stralucit. Doresc ca si prin intermediul acestui site sa-i transmit sincere condoleante!
DUMNEZEU S-O ODIHNEASCA IN PACE PE ANA MARIA!

Florin CHITU

Panseuri cu marea reformă în educaţie şi cea mică din justiţie



Nu am inventat noi românii roata, deşi aş pune pariu că în dorinţa de a substitui lipsurile şi mizeriile din ţară cu încă o brumă de patriotism unii politicieni s-ar strădui să ne convingă şi de asta. Un popor cu o istorie modernă încă nu prea îndelungată, care de-a lungul veacurilor a fost mai mult condus decât şi-a exercitat drepturile cetăţeneşti, pare că încă nu s-a desprins dintr-o mentalitate în care „locul controlului” se regăseşte mereu în afara voinţei proprii. Asta vrea să spună că atâta vreme cât acceptăm judecata lui „cum o vrea Domnul” nu se întrevăd reale şanse de emancipare cetăţenească, ci doar tentative izolate şi eşuabile de preluare a controlului asupra unui sistem care nu mai deserveşte interesele poporului. De aceea, problema învăţământului este una dintre cele mai grave şi complexe într-o societate modernă. Învăţământul, educaţia cum i se mai spune astăzi, primeşte funcţia de a crea societatea modernă şi de a o menţine şi perpetua. Desigur, înainte de a analiza ce înseamnă transformarea învăţământului sub semnele modernităţii, ar trebui să cunoaştem care sunt condiţiile ce generează societatea modernă şi acesta este chiar punctul de la care o reformă în educaţie poate porni. Dar, aceasta înseamnă mult efort intelectual, o geneză complicată şi chinuitoare, organică şi comparativă, iar până la urmă revin la cele spuse înainte – nu am inventat noi românii societatea modernă, nici drepturile omului, nici roata. Protocronismul românesc se dovedeşte mai degrabă un ideal decât o dinamică socială şi unicul fapt dovedit este că revoluţii ideologice îşi extind lărgimile după modele încă prea puţin cercetate, cert fiind că o anumită predispoziţie pentru aculturaţie poate juca un rol hotărâtor. De aceea, orice reformă neaoşă, dacă nu este vreo farsă sau o temă de manipulare nu-şi poate găsi temeiurile decât în reformele de succes realizate în ţările de cultură majoră, în bogata experinţă de viaţă a statelor occidentale dezvoltate şi bogate, desigur în literatura străină, filosofică şi de specialitate. Nu ar fi de neglijat nici cercetarea comparativ-istorică asupra încercărilor româneşti de reformare a învăţământului, din aceasta rezultând cu siguranţă idei precise despre eficienţa aplicării unor procedee dezvoltate şi elaborate pentru subiecţi cu trăsături psiho-comportamentale şi culturale diferite asupra copiiilor noştri, alţi subiecţi cu un self identitar specific. Începuturile reformei în educaţie cresc din cunoaşterea definiţiilor educaţiei ca proces socio-cultural instituţionalizat urmând pe mai departe tot ceea ce ţine de ştiinţificitatea şi de filosofia educaţiei. Oricum ar fi, trebuie spus că sensul modernităţii în educaţie poate fi dat de o pe cât de pragmatică pe atât de ciudată metaforă creată de veşnicii nonconvenţionali americani când vorbesc de „geografia foamei” Oriunde este foamete în vreun stat de pe glob, acolo nu există democraţie autentică. Nu ştiu prea bine dacă în America este multă sau puţină foamete, dar îmi însuşesc sintagma pentru fertilitatea ipotezeleor pe care le generează. Înţelegem de aici că deoarece la douăzeci de ani după revoluţie se trăieşte mizerabil, că dacă milioane de români preferă să lucreze în străinătate decât în proria lor ţară, în republica noastră nu avem o democraţie autentică, în consecinţă orice reformă a educaţiei s-ar întreprinde aceasta va trebui să ducă în final la formarea cetăţeanului. Şi tocmai aceasta este reforma autentică. Este o reformă nu de administrare, de aplicare a noi formule manageriale, de dominare prin diplome, ci o reformă de conţinut educaţional, de curriculă. Or, tocmai aici grandiosul document elaborat de un ministru îndrăzneţ ale cărei studii au fost efectuate cu preponderenţă în străinătate nu ne convinge, din simplul motiv că acest act administrativ nu este însoţit de contractul cadru cu românii pus sub forma unei legi-curriculum pentru competenţele care vor trebui să modernizeze ţara făcând-o civilizată şi prosperă. Desigur, din punctul nostru de vedere nu ne interesează competenţele la matematică, fizică ori chimie. Ne-ar interesa însă în avans să cunoaştem ce fel de acele lucruri pe care francezii le denumesc atât de plastic „savoir faire” (abilităţi şi deprinderi) şi „savoir vivre”(atitudini şi comportamente) vor fi cuprinse măcar pentru a construi o reală societate democratică. Şi nu sunt un singular solitar când afirm aceste lucruri. Lucrări americane de filosofia educaţiei confirmă apariţia învăţământului public sub cauzalitatea sufragiului universal, unul dintre importantele drepturi ale omului care, iată, se dovedeşte a fi în plus cheia de boltă a educaţiei publice. Funcţia modernă a educaţiei este crearea cetăţeanului, a omului cu atitudini democrate. Şi aceasta se face cu randament sporit în învăţământul secundar, acela destinat formării conducerii viaţii personale. Reforma învăţământului trebuie să introducă iarăşi ceea ce nu am descoperit noi, ci alţii, anume instaurarea şi menţinerea celor trei funcţii sociale ale instituţiei şcolii: 1) contribuţia la stabilitatea societăţii şi a instituţilor – fac o paranteză şi spun, de exemplu, că dacă şcoala produce mai mulţi oameni educaţi, cu o capacitate sporită de control personal, atunci ne trebuie mai puţini poliţişti şi puşcării, rămânînd bani mai mulţi care ar putea fi investiţi în sănătate şi asigurări sociale; 2) autoprotecţia personală a şcolii pentru a nu fi deturnată de la un învăţământ contrar idealurilor şi intereselor poporului – şi aici nu doresc să spun ceva şi îl las pe cititor să analizeze; 3) asigurarea maximului posibil de evoluţie inteligentă a societăţii prin readaptări graduale şi constante la schimbările sociale. Pentru un regim politic obsesiv ancorat pe tema întemeierilor principiale chiar acestea ar fi trebuit să fie principiile fondatoare ale unei reforme în educaţie, iar nu recursivele litanii epigonice oricum le-am lua. Fiindcă unei reforme îi trebuie şi mari reformatori, nu doar reguli metodologice, îi trebuie oameni de mare rezonanţă cu idealurile şi interesele populare, oameni care să convingă. Desigur, există şi opinia eroismului reformator, dar cel mai adeseori ea provine dintr-o literatură romantică, fiind doar un reziduu intelectual al unui mecanism psihologic de autoliniştire în faţa culpabilităţii resimţite, un simplu mit politic. Tot aşa şi cu asumarea răspunderii ministeriale. Suntem un popor cu oameni suficient de bine educaţi şi instruiţi pentru a ne lipsi de „eroii reformatori” şi a ne lua soarta în propriile noastre mâni.
O încercare de analiză a proiectului de lege pentru educaţie este descurajantă pentru neiniţiaţi. Cele peste 100 de pagini abundă în detalii tehnice, administrative, stabilind tot felul de atribuţii, reguli, proceduri, cicluri, organizări, teze, responsabilităţi, declaraţii, toate adunate ca într-un calendar mayaş. Dar nu ne mirăm din moment ce respectivele precizări sunt managerial necesare. De altfel, la articolul întâi se precizează că legea „structura, funcţiile, organizarea şi funcţionarea sistemului de învăţământ”. Corect este să-i spunem, deci, nu legea reformei în educaţie, ci legea reformei administrative în educaţie. Mărturisesc ca un nespecialist că tainele acestei reforme sunt prea mari pentru a fi desluşite de mine. Dar, sunt sigur că într-un bun spirit românesc aşa cum spunea demult ilustrul sociolog, om politic şi academician Dimitri Gusti: „Nici într-un domeniu [altul decât educaţia] nu domneşte atâta confuzie şi obscurantism ca în acel al culturii, unde orişicine se simte îndrituit a culturaliza”- îmi va fi permis să-mi dau şi eu cu părerea asupra importantei probleme. Şi în acest moment al discuţiei doresc să relatez o întâmplare petrecută de curând. Am întrebat de curând un student de specialitate ce ştie despre „mica reformă în justiţie”. Răspunsul a venit rapid şi de-a dreptul aiuritor: „Da’ la ce mi-ar folosi ?” Nu l-am mai întrebat, dar cu siguranţă că era din anul întâi. Totuşi, am înţeles în acea clipă de ce nu mai este nevoie de un învăţământ de 4 ani la liceele reale şi umane. La ce-ar folosi ? În schimb mi-am pierdut curajul de a întreba pe altcineva dacă cunoaşte amănunte despre preconizata mare reformă în educaţie pentru care un guvern întreg se expune sacrificiului. Oricum, la ce mi-ar folosi informaţiile cerute ?
Ştiu că învăţământul românesc este încă tributar unui sistem de putere provenind din feudalismul european. Ierarhizarea cu salariile aferente nu urmăreşte în special recompensarea merituoşilor, ci răsplăteşte poziţii de putere. Astfel, educatorul care formează personalitatea bazală a copilului viitor om, agent de muncă şi funcţionar – o responsabilitate uriaşă - ocupă o poziţie minoră slab plătită. Învăţătorii, profesorii care trebuie să-l formeze ca om ce ştie să-şi conducă viaţa primesc cu puţin mai mult doar. Salarii mari primesc doar poziţiile universitare care trebuie să-l profesionalizeze pe tînăr, o mare răspundere, totuşi nu uriaşă ca antecedentele. Sistemul implică un antagonism funciar. Primii educatori ai copilului funcţionează într-un sistem fără autonomie controlat şi dirijat până în cele mai mici amănunte pentru disciplinele pe care statul le consideră obligatorii, în schimb universităţile se bucură de o mai mare autonomie curriculară, programele de studii lăsându-se spre aprobare doar în competenţa senatelor universitare.
Veacuri de-a rândul învăţământul a tins să formeze la încheierea anilor de studii liceale un om complet. Între timp, lucrurile s-au schimbat. Concomitent cu complexificarea resurselor şi procedurilor tehnologice, s-a ivit necesitatea continuării învăţământului. Aşa a apărut învăţământul universitar, în mod comun pe durata a patru ani de studiu. Acum, este de trei ani. De ce oare, nimeni nu ne explică. Reforma îl menţine şi adaugă încă noi trepte de atins culminând cu post-doctoralul. De abia aştept clipa când în vreun loc public să aud discutând două tinere:
„- Auzi, tu, dragă! Am două facultăţi (ştiinţe economice şi finanţe-bănci) şi un masterat în comunicare şi nu mi-a oferit decât un post de vânzătoare cu 6 milioane pe lună.
- Ce vorbeşti dragă ? Ai noroc, tu. Uite şi eu am două facultăţi (finanţe-bănci şi gestiunea afacerilor) plus masterat în geografie, doctorat în filosofie şi post-doctorală în administraţie şi relaţii publice şi n-a vrut să-mi dea decât un post de femeie de serviciu, fir-ar el al dracului de patron ! „
O modă românească printre tinerii noştri o încurajare din partea legislativului îi introduce într-o competiţie aiuritoare transformându-i în colecţionari de diplome, excluzându-i de la o inserţie oportună în piaţa muncii. De la revoluţie încoace învăţământul universitar a produs deja zeci şi zeci de mii de licenţiaţi, masteri şi doctori. Cei mai mulţi s-au pierdut. Vârfurile au plecat în străinătate. Banii contribuabililor s-au topit. Eficienţa ?
Un alt aspect interesant se dezvăluie prin introducerea obligativităţii pentru aspiranţii la vocaţia de profesor a unui masterat didactic, o mare stângăcie ca să zic aşa care probabil are doar minimul rol de a genera nişte intrări de fonduri financiare undeva. Nenumărate situaţii de viaţă pot împiedica angajarea unui om valoros dintr-o cauză pur birocratică. Asta-i reformă, în sprijinul calităţii ? Cum ar fi fost, oare domnule ministru, dacă aspiranţii la profesorat s-ar fi pregătit pe oriunde ar fi vrut şi ar fi susţinut într-un centru autorizat doar un simplu examen de competenţe ? Îmi face plăcere să vă amintesc - mai ales că sunteţi un bun vorbitor de limbă franceză -reflecţiile sociologului Alain Touraine, creatorul conceptului „societăţii post-industriale” şi director al Şcolii de înalte studii în ştiinţele sociale de la Paris, care vorbind despre rolul reformatorului în raport cu şcoala modernă ne învaţă astfel: „De aici [funcţia şcolii de a produce adaptarea rapidă la prezent şi viitor n.a.]”, necesitatea unei critici fundamentale a sistemului şcolar ... ceea ce presupune mai întâi desacralizarea şcolii concomitent cu destructurarea oricărui aparat birocratic de reguli, programe şi inspecţii, care împiedică societatea să-şi reia în posesie şcoala şi să o elibereze. Pentru persuadarea şi convingerea noastră ar fi trebuit ca legea să fie precedată de o amplă panoramare critică a sistemului existent. Nu a fost să fie aşa.
Parcurgând aliniatele legii aş mai găsi câteva ceva de spus, chit că sunt doar un nespecialist. Nu este de mirare, stimaţi cititori, că proiectului i-au fost aduse amendamente câte zile are anul. Răspunsul ministrului a fost că toate acelea care vin în spiritul reformei vor fi incluse în proiect. Nu se precizează, însă, care este spiritul reformei. Se cere în schimb asumarea rapidă a legii. Oare de ce ? Păi, pentru simplul motiv că aplicarea legii crează restructurări care vor genera concedierea a mulţi profesori, deci bani viitori la dispoziţia guvernului. Reducerea deficitului este o operaţiune guvernamentală care transferă costurile doar în contul oamenilor fără avere, în principal prin operaţiuni deghizate intitulate legi reformatoare: legea educaţiei, legea salarizării unice, legea pensiilor. Altele vor urma. Ei bine... toate asumările astea... ne vor asoma pe noi. Reformele din zilele noastre au două roluri principale: funcţia de ocultare a adevărului (îmbrăcarea unei măsuri de austeritate în veşmânt de lege reformatoare) şi funcţia de dezorientare a percepţiei privind activitatea politică (doar despre activitatea câtorva ministere se vorbeşte toată ziua).

Emil POP

joi, 21 octombrie 2010

Reformele conservatorilor englezi

Astăzi când toate cuvintele puterii sunt înveşmântate în roba "reformei" mântuitoare poate că nu este lipsit de interes să amintim câteva realizări ale fostului prim ministru Margaret Thatcher, "doamna de fier" a administraţiei într-o perioadă de adaptare la noile provocări adresate de economia mondială statului britanic. Revoluţia "conservatoare" realizată de guvernul său a pornit de la principiile că nu există libertate individuală fără libertate economică şi să nu facem promisiuni fără acoperire. Extrem de importanta operă de reformare a statului britanic a însemnat transformarea sectorului public în sensul punerii acestuia sub controlul cetăţeanului. Reforma a pornit de la remarca premierului că sectorul public îl controlează pe cel privat, în schimb nimeni nu controlează sectorul public, evident în sensul că puterea de control trebuie să-i aparţină cetăţeanului britnic. Schimbările instituţionale şi-au deschis căile urmând trei importante direcţii, astfel: privatizarea întreprinderilor de stat, mecanismul "pieţelor interne" şi Carta cetăţeanului. Acestea au produs atât de rapid efecte benefice încât au început să fie imitate de unele ţări încă din anii 1980.

Privatizarea întreprinderilor de stat a pornit de la principiul că întreprinzătorul este mai bun manager decât mandatatul statului. Mai mult, s-a dorit schimbarea radicală a principiilor de motivare şi recompensare care în sistemele întreprinderilor de stat sunt costisitoare şi au tendinţa să crească permanent. Prin vânzarea întreprinderilor, statul era exonerat de obligaţia acoperirii eventualelor pierderi şi datorii, în consecinţă fiind capabil să dispună de mai multe resurse financiare pentru cetăţeni. Pentru dezamorsarea rezistenţei funcţionarilor şi muncitorilor din întreprinderi au fost luate unele măsuri prin contractele de vânzare cum ar fi: cuprinderea înalţilor funcţionari din întreprinderile de stat în consiliile de administraţie ale noilor stabilimente de acum cumpărate de particulari. Vânzarea cu preţ preferenţial sau acordarea în mod gratuit de acţiuni la acele întreprinderi întregului personal. Astfel, personalul disponibilizat a fost mulţumit să vadă că nu este aruncat în stradă fără o compensaţie semnificativă. Ca procedură, vînzările au fost stabilite pe preţuri fixe pentru cumpărătorii individuali şi prin licitaţie cu adjudecare pentru persoanel juridice. Astfel, statul a reuşit să câştige foarte mulţi bani pe care să-i investească în funcţiile sociale. În situaţiile în care evaluarea iniţială a întreprinderii ducea la un preţ prea mare pentru posibilităţile investitorilor privaţi, s-a recurs la vânzarea către public.
Privatizările au fost precedate şi însoţite de uriaşe campanii de informare.

Instituţia "pieţelor interne" a fost aplicată iniţial în sistemele de educaţie şi sănătate, care furnizează servicii "gratuite" prin prelevarea impozitelor de la cetăţean. Problema implementării unui nou mecanism în sistemele respective provine de la calitatea redusă a serviciilor furnizate de acestea, în condiţiile particularităţilor de putere manifestate de sectorul public ca întreg. Rezolvarea concretă a mecanismului s-a efectuat în educaţie prin încredinţarea către fiecare cetăţean a unor cupoane de învăţământ cu o valoare echivalentă prestaţiei unei instituţii de învăţământ pentru un an şcolar şi acordarea dreptului de alegere liberă a instituţiei şcolare. Totodată, s-a acordat dreptul de autogestiune pentru instituţiile de învăţământ. Astfel, părinţii elevilor şi-au înscris copiii la şcolile cu cele mai bune performanţe şi încredinţându-le cupoanele respective, acestea au devenit suprafinanţate reuşind să-şi plătească mai bine profesorii, să-şi îmbunătăţească baza de instruire. În final, s-a creat o concurenţă necesară care a condus la creşterea calităţii învăţământului. Statul finanţează o parte din necesităţile sistemului, dar în funcţie de numărul elevilor înscrişi, stabilind marje suplimentare şi tot mai mari pentru grupuri crescânde de elevi. Legea reformei în educaţie (Education Reform Act) din 1988 mai prevedea înfiinţarea unei currricule naţionale şi noi modalităţi de evaluare.
În domeniul sănătăţii, înainte de 1980, serviciul naţional de sănătate încasa prin intermediul statului taxe de la contribuabili fără a se îngriji prea mult de preferinţele şi nevoile pacientului. Nu se manifesta noţiunea de responsabilitate şi utilizare eficace a resurselor. Unicul control financiar era concretizat prin stabilirea plafoanelor bugetare, fără reguli de optimizare interioară.
Reforma sistemului de sănătate a urmat trei direcţii. Mai întâi s-a acordat spitalelor dreptul de a cumpăra servicii medicale de la alţi furnizori, dacă acestea se dovedeau mai ieftine decât cele proprii. Ulterior, s-a acordat posibilitatea ca spitalele publice să primească la cerere statut de independenţă, în sensul unei libertăţi mai mari de autogestiune financiară. În al treilea rând, au fost introduse mercuriale cu preţurile normale ale serviciilor medicale şi au fost descentralizate bugetele acordate medicilor de familie, acordîndu-se sume mai mari în funcţie de creşterea numărului de înscrişi pentru asistenţă medicală. Asemănător s-a procedat şi pentru spitale.

"Carta cetăţeanului", cel de-al treilea mare instrument al reformei sectorului public britanic reprezintă contractul între instituţia publică şi cetăţean. Principiul contractual derivă din aceea că cetăţeanul plăteşte impozit pentru furnizarea unor servicii publice de calitate şi are tot dreptul la acestea. Carta este documentul care precizează clar şi precis serviciile furnizate, în funcţie de aşteptările publicului. Sunt introduse norme explicite de calitate şi indemnităţi reparatorii pentru client în cazul în care nu primeşte serviciile la calitatea respectivă. De asemenea, a fost introdus un mecanism eficient de supraveghere şi control a funcţionarilor furnizori de servicii publice, în aşa manieră încât să nu poată eluda existenţa şi calitatea acestora.

Dacă recurgem la o comparaţie între ceea ce s-a întâmplat în Anglia şi trecutele şi prezentele reforme de la noi vom putea face măcar o precizare. Că există unele asemănări de formă şi multe multe deosebiri de conţinut în defavoarea cetăţeanului.

(material adaptat după Madsen Pirie, preşedintele Adam Institute, 1991)

duminică, 10 octombrie 2010

Tvr face sondaje neconstitutionale

In "incercarea" de sondaj al principalul jurnal al tvr din data de 09.10 2010 s-a pus urmatoare intrebare:
Este normal ca justitia sa se pronunte asupra recalcularii pensiilor speciale?
Prin aceasta intrebare tendentioasa, postul amintit incalca grav deontologia profesionala si obiectivitatea de care ar trebui sa dea dovada avand in vedere ca activitatea sa este sustinuta de banii publici pe carei ii platim toti, chiar daca ne uitam doar la emisiunile sportive.
Actiunea nu este singulara ci face parte dintr-o campanie de dezimfornare practicata de TVR care, mai nou are ca principala sursa de informare obscurul site de stiri HOTNEWS ignorand agentiile de presa oficiale, interne si internationale si sursele primare a caror obiectivitate si acuratete este notorie.
In principalul junalul al zilei de duminica, 10.10.2010 s-au prezentat cu emfaza rezultatele sondajului(79%NU,19,6 Da si 0.4% NU STIU in urma a aproximativ 195 de voturi) Aceste au fost folosite apoi, pentru a denigra justitia si actiunile indreptatite ale categorilor sociale afectate de aberanta Lege 119/2010 si HG 735/2010
TVR a devenit in totalitate portocalie si aservita dupa alegera noului Consiliu de administratie ,numirea noului director general si in special al directoarei departamentului emisiunilor de stiri Rodica Culcer
.
Col(rz) Berariu Sorin vicepresedinte al filialei Cluj al SCMDRR

joi, 7 octombrie 2010

Despre discursul demagogic privind reforma statului român

Pare că în ultima vreme regimul politic portocaliu din România a confiscat discursul public prin sufocarea alternativei cu majora temă de comunicare a justei şi legitimei sale intenţii de a impune (chiar cu forţa) reformarea statului. Astfel, începând de la instituţia prezidenţială şi trecând prin verigile guvernamentale, acelea ale „parlamentarilor de imagine”, ulterior oprindu-se la nivelurile micilor propagandişti şi activişti, o întreagă şi rutinată maşinărie de partid ne copleşeşte cu descrierile viitoarelor binefaceri ale unor măsuri impuse. România modernă ... ce bine ! Observăm, însă, că cel mai adesea măsurile sunt impuse cu forţa sau prin fraudă cu justificări din tipurile chirurgului care – pentru salvarea vieţii - îţi zîmbeşte înainte de amputarea mînii drepte spunîndu-ţi că-ţi va tăia numai prima falangă de la deget. La atare fapte şi justificări devine de maximă importanţă clarificarea privind întemeierea intenţiei din idealul binelui public şi situaţia contextuală în care a apărut tema doctrinară pedelistă a „reformei statului”.
E de spus, că cel mai recent curent. de idei care priveşte schimbarea socială dintr-o perspectivă reformistă a statului este constituit din „new public management”, altfel zis filosofia managerială utilizată de guvernele ţărilor occidentale începând cu anii 1980. Elementul esenţial al doctrinei urmăreşte modernizarea sectorului public, expresie de-a dreptul magică dacă e să luăm în considerare faptul performării unei semnificaţii verbale într-o acţiune susţinută pentru modificarea fizionomiei statului clasic. Nu este cazul, aici, să avansăm în dezbateri academice şi complicate. De altfel, nici nu ar fi posibil, întrucât conceptul „noului management al sectorului public” şi-a anunţat deja sfârşitul o dată cu puternica mişcare critică conceptualizată de o parte a şcolii economice londoneze începând cu 2006. Mişcarea reformistă a statelor occidentale începe cu percepţia şi negarea mai vechiului model admirabil conceptualizat prin definirea statului (guvernării) nereformate ca organizaţii inteligibile, funcţionale, uniforme şi ierarhic structurate conduse de lideri puternici şi democratic responsabili şi ocupate de funcţionari competenţi şi neutri care livrează servicii publice cetăţenilor (Ostrom, 1973). Aceeaşi mişcare porneşte de la definirea variabilelor sectorului public care în opoziţie cu cel privat sunt: 1) gradul ridicat de risc faţă de piaţa financiară, recurgerea frecventă la credite; 2) constrângeri formale şi legale, curţi judiciare, legislaţie, ierarhie de putere; 3) este subiect al influenţelor politice; 4) este frecvent supus coerciţiei, statul monopolizează şi cenzurează; 5) reactivitatea extinsă la impact; 6) subiect al supravegherii publice; 7) complexitatea obiectivelor, procedurilor de evaluare şi luare a deciziei; 8) relaţii de autoritate şi manageri cu roluri derivate din acestea; 9) o anumită performaţă organizaţională; 10) procese şi structuri de stimulare (motivare); 11) o anume implicare a caracteristicilor personale ale angajaţilor în activitatea de muncă. (Boston, 1996). Deşi oarecum principală, totuşi, abordarea modernizării sectorului rămâne numai un element din această interesantă paradigmă care încearcă să pună sub semnul identităţii şi să transforme statul într-o întreprindere economică publică, aşezându-l pe principiile manageriale respective. Celălalt factor important considerat analogic unităţilor economice este constituit din condiţiile generării bunei guvernări, anume valorile internalizate şi puse în operă de aparatul de stat. Sociologizarea valorilor respective a condus la posibilitatea concretizării acestora cu numele generic de „valori ale unei forme democratice de guvernare” în următoarele: 1) viziunea: buna guvernare democrată este aceea care împărtăşeşte aspiraţiile populare, care utilizează în documente şi fapt expresia „Noi poporul ...”; 2) libertatea: deşi înţeleasă în forme variate, astăzi este acceptată ideea libertăţii faţă de coerciţia abuzivă a guvernului şi libertatea de a te bucura şi exercita drepturile universale ale cetăţeanului; 3) egalitatea: ingredient absolut necesar unei democraţii şi această stare societală este pasibilă interpretărilor; astăzi, privind egalitatea, două curente mai importate îşi dispută superioritatea sau ajung pacific la convergenţă; astfel, sunt: a) egalitatea ca oportunităţi egale, adică dreptul de a-ţi urma calea vieţii în libertate şi fericire şi accesul egal la toate condiţiile oferite de stat pentru a atinge succesul personal; şi b) egalitatea în rezultatul condiţiilor de viaţă, adică paritate economică şi bogăţie nivelată; 4) stabilitatea: este o caracteristică de proces legată predictibilitatea influenţelor economice ale sistemului politic şi de constanţa secvenţelor acţionale benefice; mai înseamnă concentrarea întregii activităţi guvernamentale pe stabilirea de reguli întemeiate pe drept, convingerea cetăţenilor despre legitimitatea acestora şi aplicarea lor fermă, continuă şi fără părtinire; 5) respectul mutual: este un principiu democratic de bază aşezat pe ideea că „majoritatea conduce respectând totodată punctele de vedere ale minorităţii”; aceasta mai înseamnă şi că aspiraţiile şi credinţele majorităţii şi minorităţii trebuie metamorfozate în decizii de stat, ci nu aplicate reguli de putere, forţă şi opresiune; 6) consensul: care semnifică dialog şi negociere din partea statului cu naţiunea politică; vocile tuturor cetăţenilor trebuie luate în considerare pentru decizii care afectează întreaga comunitate; în toate aceste cazuri înaintea unei decizii luate de un guvern „reprezentativ” în contul cetăţenilor, ultimii trebuie consultaţi şi în mod obligatoriu ţinut seama de voinţa lor; 7) participare colaborativă: toate democraţiile actuale au îmbrăţişat forma de participare colaborativă cu statul prin adoptarea delegării prin vot a unei puteri reprezentative; aceasta nu exclude, totuşi, şi alte forme de colaborare cu statul prin intermediul unor structuri cetăţeneşti: instituţia juraţilor, organizări pentru comunicare, gărzi naţionale etc.; 8) orientarea spre viitor: este calitatea deciziei guvernamentale de a prognostica factorii posibili negativi şi de a elabora decizii cu impact pozitiv şi pentru viitor. (Watson&Martin, 2003).
Analiza variabilelor de structură ale sectorului public în conjuncţie cu cerinţele manageriale izvorîte din teoriile pieţei împreună au dus la amplificarea cercetărilor de operaţionalizare a conceptelor utilizate de doctrina „noului management public”. Pentru atingerea soluţiilor optime eforturile de concretizare s-au efectuat în contrast cu mai vechea doctrină a „aplicării guvernării”, în consecinţă s-au realizat tabele sintetizatoare şi comparative între cele două abordări de conducere administrativă. Astfel, Ewalt (2001) adaptează o mai veche sinteză (Barzelay, 1992) din care ar rezulta în principal următoarele caracteristici.




























Cu ultimele informaţii din tabel am epuizat cadrul premiselor necesare pentru a judeca corect faptul dacă declaraţiile regimului politic sunt reflexia unei intenţii autentice şi competent asigurate despre o necesară reformă a statului sau doar nişte mai complicate mişcări manipulatoare de transferare a costurilor crizei sau/şi ale incompetenţei administrative asupra categoriilor societale guvernate. Acordînd prezumţia de încredere unui regim care îşi propune să ne reformeze chiar aplicând violenţa statală noi trebuie să presupunem că obiectivul principal al „reformei” este calitatea vieţii cetăţeanului. Dar, dacă îndrăznim o adîncire a problemei, o comparare a conceptelor autentice legate de reforma statului, ba mai mult încercăm cîteva sumare exerciţii exemplificatoare vom ajunge imediat la observaţii şi concluzii profund dezamăgitoare. .
Astfel, este util să postulăm că orice asemănare a acţiunilor întreprinse pentru reformarea statului cu acelea descrise în text produce inferenţa de autenticitate, altfel de simulacru, incompetenţă şi/sau impostură. Dacă analizăm caracteristicile sistemului public corelate cu tendinţele noului management public, atunci putem descoperi următoarele elemente definitoare pentru o reformă autentică.
Este reformă adevărată atunci când statul ia măsuri pentru a micşora riscurile sectorului public faţă de piaţa de capital şi pentru a nu recurge la credite. Atunci când constrângerile formale impuse prin reguli sunt stabilite în raport cu valorile şi aspiraţiile cetăţenilor. Când sectorul public este dependent doar de funcţionari competenţi, ci nu de politic. Când nu este în permanenţă supus monopolului şi cenzurii de stat. Când i se crează o reactivitate mai redusă la impact. Când este întărită supravegherea publică asupra statului. Când sunt adoptate metode decizionale adecvate care transformă complexitatea sistemului public în soluţii clare şi benefice cetăţeanului. Când relaţiile de autoritate sunt centrate pe rezolvarea problemelor. Când performanţa organizaţională a statului creşte. Când funcţionarii publici sunt motivaţi şi stimulaţi pentru creşterea competitivităţii. Când caracteristicile de personalitate ale funcţionarilor publici nu sunt implicate în sistem, astfel sistemul funcţionează după reguli, nu după capricii şi arbitrar.
Aceste sensuri directoare (principii) nu se regăsesc în acţiunile „reformiste” actuale propuse sau deja implementate. Starea sistemului public dovedeşte exact contrariul. Lăsăm cititorului (ne)plăcerea de a analiza comparativ în continuare valorile bunei guvernări şi tabelul cuprinzând conceptele noului management public. Toate judecăţile vor duce la concluzia că „reforma statului” este o acţiune propagandistă fără conţinutul care i-ar conferi autenticitate. Că această pretinsă reformă îi deserveşte esenţial pe membri noii nomenclaturi care se autointitulează emfatic „clasa politică”, în sensul apărării intereselor lor financiare şi de perpetuare a puterii. În acest context, deja arhicunoscutul slogan al partidului portocaliu „facem ce trebuie” nu semnifică decât o uriaşă demagogie. În cel mai fericit caz, în situaţiile în care aparatul de informare de partid reuşeşte să colecteze nemulţumirile maselor ori alte informaţii de interes, toate acestea din urmă fiind transformate în „teme de comunicare (propagandă)”, sloganul corect ar fi „spunem ce trebuie”. Lipseşte doar continuarea „dar, facem cum vrem noi”. În nici un caz nu putem vorbi despre reforma autentică a statului când noi nu am ajuns nici măcar la nivelul stabilit de Ostrom. Statul propozabil la reformă prin calitatea condiţiilor sale interne este acela cu "organizaţii inteligibile, funcţionale, uniforme şi ierarhic structurate conduse de lideri puternici şi democratic responsabili şi ocupate de funcţionari competenţi şi neutri care livrează servicii publice cetăţenilor". Nu avem aşa ceva şi nici nu se întrevede că politicienii doresc măcar atingerea nivelului respectiv. Şi atunci unde este calitatea vieţii cetăţeanului, unde este reforma ?

Emil POP

joi, 30 septembrie 2010

Militarii în rezervă din Cluj-Napoca au repurtat prima lor victorie în bătălia juridică

http://www.cotidianul.ro/125438-Pensiile_militarilor_raman_pe_loc_

Declaraţie
Cu această ocazie, SCMD-filiala Cluj-Napoca adresează cele mai fierbinţi mulţumiri conducerii, jurnaliştilor şi personalului tehnic-administrativ de la jurnalul "COTIDIANUL". În momentul de faţă, este singura publicaţie românească care ne-a oferit prin articolele publicate sprijin concret în lupta legitimă de apărare a drepturilor noastre.
SCMD-filiala Cluj-Napoca recomandă tuturor membrilor săi, cât şi celor de la toate filialele din ţară, ca o recompensă binemeritată, să cumpere cât mai frecvent cotidianul sau să contracteze abonamente. Aşa vom dovedi că - la rândul nostru - şi noi ştim cum să-i sprijinim pe prietenii din societatea civilă care ne ajută.
Preşedinte SCMD-filiala Cluj-Napoca
Col.(r) Gelu MIRON

marți, 28 septembrie 2010

Dialogul surzilor cu muţii

(Iisus vindecând un surdo-mut, Bartholomeus Breenbergh, pictor olandez, 1598-1657)
Începem a trăi într-o lume halucinantă în care legitima demonstraţie pentru drepturi sociale poate fi golită de conţinut, manipulată şi interpretată în defavoarea sindicaliştilor. Desigur, recentele evenimente petrecute în faţa sediului prezidenţial de la Cotroceni şi care au făcut înconjurul lumii plasându-ne de abia cuviincios în rândul unor state africane au cauze mult mai adânci şi diverse decât cele prezumate de actuala putere. Dintre acestea, poate cea mai importantă, şi care a ieşit cu o evidenţă recurentă din emisiunile televizate urmărite este dialogul unei puteri surde la doleanţe cu gurile mai mult sau mai puţin mute ale petiţionarilor. Este de înţeles că puterea are tot interesul să evite contactul cu masele deznădăjduite (fiindcă nu are resursele necesare) şi la fel de inteligibil este şi actul protestării. Nu sunt chiar de înţeles manifestările acelea - hai să le zicem -"nepotrivite" cu condiţia şi statutul poliţistului. Dar, nu trebuie să uităm faptul că prin legi la fel de nepotrivite şi tradus sociologic statutul ambivalent al poliţistului i-a creat o poziţie tot atât de ambivalentă în societate. Pentru că poliţistul, în genere, care ar trebui să fie un militar a fost transformat într-o struţo-cămilă (funcţionar public cu statut special) de la care există mereu cerinţe şi aşteptări militare, în timp ce recompensele sunt doar "civile" la nivelul unor bugetari cu salarii şi pensii "nesimţite". Poliţistul are o soartă extrem de grea. Este confruntat cu tot ceea ce este mai rău în societate, viaţa sa este într-un permanent pericol în lupta cu infractorii şi crima organizată. Există aici atâtea explicaţii şi implicaţii încât nu ar ajunge rapoarte de mii de pagini şi mii de creiere inteligente pentru a descrie şi înţelege situaţia. Merită poliţiştii să fie permanent ridiculizaţi de grupurile satirice care se etalează în show-urile unor televiziuni ? La fel şi armata. Emisiunea aceea cu numele"Trăzniţi în NATO" oare a avut efecte benefice ? S-a gândit cineva la asta ? Evident, nimeni. În schimb, acum după recentele demonstraţii a fost pus în mişcare un întreg arsenal de ameninţări şi intimidări nu numai la adresa lor, ci şi la adresa tuturor sindicaliştilor. Texte incriminatoare din Codul penal românesc şi-au rânjit colţii către sindicalişti. Nu se vede în schimb bârna din ochii unor politicieni. Când militarii au fost etichetaţi cu salarii şi pensii nesimţite nu a fost oare ultraj ? Când cineva spunea că România nu mai poate fi stat social, nu era vorba de o tentativa de schimbare a ordinii constituţionale ? Interpretări, interpretări, interpretări ...
Prin cele ce se întâmplă acum urmează să mai intrăm încă o dată în "gura lumii" mediatică ca o ţară care reinventează delictul politic. Cred că ar fi cazul ca această paranoie a cercetărilor şi măsurilor de prost gust să înceteze. Nimeni nu doreşte să atenteze la viaţa preşedintelui sau a oamenilor politici. Nimeni nu vrea să submineze puterea statului. Nimeni nu urmăreşte schimbarea ordinii constituţionale (lovitura de stat). Românii sunt un popor harnic, bun şi tolerant pînă la prostie. Tot ce doresc aceşti români este să fie şi ei consultaţi şi ascultaţi de putere, să trăiască puţin mai bine, să muncească în folosul familiei şi al statului pentru a construi un stat modern, democrat şi al bunăstării, stat care desigur să fie în slujba cetăţeanului, un stat de drept. Ca sindicalişti nu trebuie să ne fie frică să protestăm legal, pentru că legile ne apără. Nu avem nimic de ascuns şi nu complotăm. Dar, fiecare sindicalist trebuie să citească Codul penal şi Codul de procedură penală, pentru că -iată - este posibil să survină manipulări care să ne pună în pericol libertatea. Să ştie cum să procedeze în situaţia în care va fi acuzat, poate arestat. Este recomandabil ca Biroul juridic al SCMD să întocmească un material cu proceduri de urmat în caz de acuzare, acesta urmând a fi distribuit filialelor. Frica este paralizantă aşa cum spunea în primul său discurs oficial, cel de-al 32-lea preşedinte al Americii Franklin Delano Roosevelt care le-a adresat aceste cuvinte americanilor anxioşi şi deprimaţi de era falimentelor bancare şi a Marii Depresiuni: „Ei bine, înainte de toate, daţi-mi voie să încep prin a-mi exprima credinţa fermă în faptul că singurul lucru de care trebuie să ne fie frică este chiar frica însăşi ... care paralizează toate eforturile de a transforma retragerea într-o înaintare”.
Am să închei cu o glumă bună descoperită pe internet pentru a-i linişti pe aceia care cred că vreo câteva mii de tineri înfierbântaţi sau cine ştie ce sindicalişti subversivi şi periculoşi pentru putere ar putea pune la cale o lovitură de stat. Poezia serveşte şi la acţiunea preventivă de recunoaştere a fizionomiei unei acţiuni ilegale, deci la prevenirea ei şi neimplicarea sindicaliştilor în vreun joc politic tulbure.

Lovitură de stat în zece lecţii (editorial de Ndimby A. Tribuna Madagascarului, 10.04.2009)

Lecţia întâi
Mai întâi, o avere şi mulţi sponsori vei aduna
Dacă e nevoie şi de la alţii te vei împrumuta
Şi în audio-vizual mulţi bani tu vei băga

Lecţia a doua
Scrupule de nici un fel nu vei avea
Multe secrete mari ascunse tu vei demasca
Minciuni de necrezut va spune gura ta

Lecţia a treia
Cu jurnalişti de propagandă te vei înconjura
Să zbiere încontinuu cât vei vrea
Şi ca să-i motivezi, sunt sigur, te vei descurca

Lecţia a patra
Prostimea la manifestaţii o vei aduna
Cu mii de baliverne pe fraieri îi vei încânta
Cu alte mii de spaime îi vei şi-nfricoşa

Lecţia a cincea
Guvern insurecţional, pe urmă, vei forma
Miniştri, tot ce-i trebuie îi vei da
Şi la asalt degrabă vor pleca

Lecţia a şasea
De mulţi martiri nevoie vei avea
Şi astfel de situaţii vei favoriza
În faţă niciodată nu vei sta

Lecţia a şaptea
Pe cei mai răi soldaţi vei recruta
Şi lovituri mârşave tu vei finanţa
Când drepturile omului le vei anunţa

Lecţia a opta
Când scopurile le vei câştiga
Cu un fals jurist te vei asocia
Legalitatea toată ea va fi a ta

Lecţia a noua
Comunitatea internaţională, tu nu te îngriji
Că într-o zi sau alta la tine va veni
Cu titlul „[autocenzurat pentru a nu da posibilitatea interpretării ca delict împotriva siguranţei statului sau a instituţiilor sale, ofensă adusă însemnelor de stat, şi aşa mai departe -n.a.]” aşa îţi va vorbi

Lecţia a zecea
Să pleci presat de forţă ai timp a pregăti
Ce faci acum să ştii că vine o vreme a plăti:
Ny tody tsy misy, fa ny atao no miverina oa. (Şi nu e soarta rea care se abate/Ci răul ce-ai făcut te bate)

Sursa: http://www.madagascar-tribune.com/Coup-d-Etat-en-dix-lecons,11653.html

De, ce să-i faci, Africa-i Africa şi astea sunt problemele lor.

Emil POP

luni, 27 septembrie 2010

RENUNŢĂRILE LUI BĂSESCU

De când domnul Băsescu a devenit cu adevărat o persoană publică, a avut o serie de renunţări, care a afectat nu numai persoana sa ci şi neamul său.

Prima mare renunţare, care a schimbat cursul vieţii viitorului preşedinte, este cea referitoare la activitatea de marinar, dând puntea pe birou şi totodată flota pe …. numai el ştie pe ce, pentru că, deşi l-au rugat prietenii, poporul şi reprezentanţii justiţiei tace mâlc, cică nici usturoi n-a mâncat nici gura nu-i miroase.

Apoi a renunţat la trei trandafiri roşii pentru unul portocaliu, căci de, lupul (de mare) îşi schimba uneori părul, dar trebuie să recunoaştem că năravul ba, pentru că după trandafiri renunţă şi la şeful de partid, cică acesta nu prea ştia cum să navigheze în ape tulburi şi la trimis la reciclat.

A renunţat şi la PNL, dar nu la tot, pentru că „lupul” cu dinţii săi ascuţiţi şi glasul său înecat de bocetul de jale a reuşit să „înfulece” doar doi iezi PNL, Stoica şi Stolojan, cu „neamul” lor cu tot, aşa că a trebuit să renunţe la Tăriceanu şi ai lui întru „Dreptate şi Adevăr”.

Preşedinte jucător ajuns, domnul Băsescu a renunţat în primul rând la Constituţie, adică noi cu România noastră şi el cu România lui. În acest context a renunţat la copii printr-un dos pe palmă „trucat”, spunându-le că nu trebuie să devină filozofi, este suficient dacă devin strungari sau bucătari, chiar dacă nu toţi se pricep la meseriile astea, aşa că a renunţat şi la şcoli şi la profesori.

Nu ştiu dacă bătut de soartă sau numai de faptul că a renunţat şi la Dumnezeu, sau poate pentru că n-are nici un Dumnezeu, domn’ Băsescu s-a îmbolnăvit şi renunţând la spitalul românesc a tulit-o la Viena, iar după ce şi-a recăpătat parametri optimi a venit în ţară şi a renunţat şi la sistemul sanitar, adică la medici, care dau buzna în occident şi la spitale, care, în agonie fiind, dau români la morgă.

Şi cum obişnuinţa este o a doua natură, Băsescu a trecut la o nouă etapă şi ne-a zis: „eu tot renunţ şi renunţ, ia de acu să renunţaţi şi voi.” Zis şi făcut. Şi de atunci românii tot renunţă: la salarii, la pensii, la medicamente, la alimente, la muncă, la cultură, la copii … dar la ce dracu nu renunţă. Grandioasa operă băsesciană trebuie să atingă apogeul şi musai este cazul să instituţionalizeze renunţarea, aşa că, acum renunţă şi la instituţiile statului. Şi-a anunţat intenţia din toamna trecută că vrea să renunţe la juma’ de parlament, apoi a vrut şi nu i-a prea reuşit, să renunţe la justiţie, a renunţat la armată, pentru că a „convins-o” că este nesimţită şi trebuie să se lepede de onoare, de soldă în favoarea salariului, de dreptul de proprietate asupra gradului militar şi a pensiei precum şi la celelalte instituţii care îi dădeau identitatea.

Veni şi ziua când românul şi-a zis: „gata trebuie să renunţ la acest preşedinte şi la acest guvern”, singurele la care însuşi Băsescu, culmea, nu vrea să renunţe. Ca atare românii ies zilele astea în stradă şi i-o spun verde în faţă lui Băsescu: „DU-TE”, dar el nu şi nu, pentru că mai are de renunţat la ceva: la Poliţie şi la Jandarmerie.

TOTUŞI BĂSESCULE, CÂND RENUNŢI LA ROMÂNIA! SPER CĂ NU ÎN ZIUA CÂND VEI RENUNŢA LA WHISKY!

Florin CHIŢU

duminică, 26 septembrie 2010

"M-am distantat de poliţişti, fiindcă n-au procedat legal !"

În societatea-spectacol instaurata dupa 1989, bineinteles ca spectacolul este legitim. Nici vorba de vreo demitere, totul se rezuma la a transforma sperietura trasa de presedinte intr-un circ mediatic, tensionat si gradual. Eventual, la palatul Victoria - si ma intreb - ce cauta acolo nucleul dur al PDL ca totusi e guvernul nu sedinta in sediul de partid - au fost puse la punct in linii mari planuri pentru impiedicarea demonstratiilor legitime si alte masuri de securitate pentru nomenclatura pedelista. In linii mari, e vorba de o tergiversare a evolutiilor rebele existente, de o linistire si calmare a spiritelor, ulterior, de masuri dure: concedierea micilor comandanti, amenintarea ofiterilor superiori cu "decapitarea", vreun proces politic. Vor fi alocate noi uriase sume de bani SPP-ului, incercandu-se astfel transformarea acestei institutii intr-o noua "securitate" si izolarea acesteia de natiune. Va fi folosit acest prilej in sedinta CSAT cand se va incerca transformarea statului democrat roman intr-unul autoritar.
Cea mai interesanta polemica starnita de presedinte este pe problema ilegalitatii mitingului si subminarea autoritatii statului prin manifestarea in uniforma si aruncarea insemnelor statului. Dar, aici sunt mai multe lucruri de spus. Ca deplasarea la Cotroceni s-a facut intr-o situatie de forta majora prin uzarea dreptului la petitie. Ca prin aruncarea chipielor nu a existat intentia reala de subminare a autoritatii statului, ci s-a manifestat doar o stare de tulburare psihica.
Totusi, aici exista cateva probleme mult mai grave. Faptul ca puterea a pierdut capacitatea de comunicare si convingere a maselor şi este generatoare de violenta. Faptul ca democratia reprezentativa pare ca a esuat in Romania. Faptul ca mandatul imperativ este declarat nul, la fel ca in majoritatea tarilor europene, dar, din pacate, clasa politica nu face tot ce este posibil pentru binele cetatenilor. Faptul ca prin Constitutie nu sunt prevazute instrumente si mecanisme legitime si legale de schimbare in orice moment a unui regim politic care nu-si mai poate indeplini misiunea populara.
Toate acestea, pe fondul crizei structurale interne, au creat conditii explozive a caror gestionare este extrem de dificila. Este pueril sa credem ca amenintarea, santajul, viclenia, pedeapsa si manipularile de comunicare vor relansa economia si vor restabili jusitia sociala la un minim de normalitate.
Cum putem crede ca presedintele, jignit moral, s-a distantat de MAI si trupele de jandarmi? Distantarea este doar o masura de securitate. Si cum vine asta ? Ne temem de propriul popor ? Nu putem discuta, nu putem adapta politicile, nu putem convinge ?
Amenintarea cu puscaria a ramas ultima reduta a discursului populist. Dar, nu-i gluma, poate ca trebuie sa ne pregatim serios pentru a contracara razbunarile care vor urma. Pana una alta macar sa strangem niste bani pe care sa-i oferim ca ajutor politistilor ce vor fi concediati pentru ca si-au clamat drepturile intr-o forma "ilegala". Ma intreb insa care ar fi putut sa fie pentru politisti - daca tinem seama de legile noastre - forma legala. Ce sa-i faci, sunt si riscuri. Pentru ca o manifestatie, un miting, nu se desfasoara pentru a-ti defula enervarea provocata de suferinte, dupa care fiecare cu ale sale (cu ce i se cuvine). O manifestatie se desfasoara pentru a transmite convingator un mesaj, pentru a-l face şi inteligibil, şi emoţional. Or, pana in prezent, presedintele nu a dovedit ca a inteles mesajele de suferinta anterioare.
Argumentarea exceptionalelor masuri de securitate prezidentiale si guvernamentale are si partea ei comica. Sa ne imaginam ca in locul politistilor intreg poporul roman ar fi participat la un miting la Victoria si ulterior spontan si "ilegal" s-ar fi deplasat la institutia-simbol Cotroceni, pentru a-i spune păsurile persoanei careia ii arata maxima incredere. Dupa sosirea sa de la o activitate exterioara mai importanta presedintele ar fi spus: "M-am distantat de români, fiindca n-au procedat legal !"
Dar, fiindcă asta nu este posibil, îl rugăm în continuare pe preşedintele nostru să dea dovadă de maturitate şi de clemenţă, să asculte păsurile oamenilor, să vegheze la buna guvernare si să facă tot ce mai este posibil pentru îndreptarea lucrurilor în această ţară.
Să-i ierte pe cei care din enervare şi nu cu intenţie l-au jignit şi să nu escaladeze conflictul,transformând România într-un teatru de luptă şi răzbunări personale şi revanşarde.

Lt.col. (r) Emil POP

Condamnaţi pentru că au ars un drapel

Optsprezece tineri algerieni au fost condamnaţi de către un tribunal din Annaba la pedepse mergând de la doi la opt ani de închisoare pentru "atentat la simbolurile naţiunii". După o sursă judiciară acei tineri au ars drapelul algerian şi au ridicat drapelul francez în cursul unor manifestaţii din comuna Sidi Salem, pentru a reclama lipsa locuinţelor sociale.
Şase dintre ei au peimit opt ani, alţi cinci au primit cîte şase ani, alţi patru cîte cinci ani şi ultimii trei cîte doi ani. Acestor pedepse le-au fost adăugate cîte o amendă de un milion de dinari (10.000 euro) pentru fiecare. (Le Figaro, 07.07.2010)

Comentarii

lals06


Ce ruşine! Să dai opt ani de închisoare pentru o bucată de pînză arsă - cei care acceptă ideea asta să meargă opt ani la puşcărie ca să vadă cum e ! Tinerii îşi vor rata viaţa pentru un drapel, iar eu găsesc asta ca fiind inadmisibil. Şi nu-mi vorbiţi de patriotism, cu asemenea pedepse nu vor învăţa niciodată ce este respectul pentru drapel. Ruşinos !


Marcantonio


Aceste pedepse sunt ridicole şi total excesive. Într-un fel, se condamnă tulburările provocate de dificultăţile cu care tinerii sunt confruntaţi. Ar fi de dorit ca aceste pedepse să fie graţiate.


Sursa: http://www.lefigaro.fr/flash-actu/2010/07/07/97001-20100707FILWWW00649-condamnes-pour-avoir-brule-un-drapeau.php

“Toţi congolezii sînt egali în faţa legii ...”







Constituţia congoleză din 18 februarie 2006 a fost votată în scopul stopării crizei continue de legitimitate a puterii, manifestată pînă la acea dată şi pentru reconstrucţia ţării.


Drepturi civile şi politice (articolul 11 pînă la 33 din Constituţie)

- demnitatea umană (art. 11) ;

- egalitatea tuturor congolezilor (art. 12) ;

- nediscriminarea (art. 13) ;

- paritatea bărbat-femeie (art. 14) ;

- eliminarea violenţelor sexuale (art. 15) ;

- dreptul la viaţă şi la integritatea fizică (art 16, al.1 et 2) ;

- dreptul de a nu fi supus torturii (art. 16, al. 4) ;

- dreptul de a nu fi supus la muncă forţată (art. 16, al. 5)

- legalitatea delictelor şi a pedepselor corespondente (art. 17)

- caracterul individual al responsabilităţii penale (art. 17, al. 8)

- prezumţia nevinovăţiei (art. 17, al. 9)

- dreptul la un proces echitabil (art. 19)

- libertatea de gândire, conştiinţă şi religie (art. 22)

- libertea de exprimare (art. 23)

- dreptul la informare (art. 24)

- libertea întrunirilor paşnice (art. 25)

- libertatea manifestaţiilor (art. 26)

- dreptul de petiţie (art. 27)

- nesupunerea civilă: nimeni nu este obligat să respecte un ordin manifest ilegal. Orice funcţionar de stat este absolvit de datoria de supunere, atunci când ordinul primit constituie o atingere manifestă la respectarea drepturilor omului, a libertăţilor publice şi a bunelor moravuri.

- inviolabilitatea domiciliului (art. 29)

- libertatea de mişcare (art. 30)

- respectarea vieţii private (art. 31)

- dreptul de azil (art. 33)

Drepturi economice, sociale şi culturale (34 la 49)

- dreptul de proprietate (art. 34)

- dreptul la iniţiativă privată (art. 35)

- dreptul la muncă şi la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare (art.

36) ;

- libertatea de asociere (art. 37)

- libertatea sindicală (art. 38) îi exclude pe poliţiştii care servesc sub drapel;

- drept de grevă (art. 39) prohibit poliţiştilor;

- dreptul la căsătorie şi întemeierea unui cămin (art. 40) ;

- dreptul copilului minor şi al tinerilor de a fi protejaţi de puterile publice (art.41-42) ;

- dreptul la educaţia şcolară şi libertatea învăţământului (art. 45)

- libertatea creaţiei intelectuale şi artistice (art. 46)

- dreptul la sănătate şi securitate alimentară (art. 47) ;

- dreptul la o locuinţă decentă (art. 48) ;

- dreptul de acces la apă potabilă şi energie electrică (art. 48) ;

- dreptul la măsuri specifice în favoarea persoanelor de vârsta a treia şi a celor cu handicap (art. 49).

Drepturi colective (50 la 61)

- dreptul la pace şi securitate (art. 52) ;

- dreptul la un mediu înconjurător sănătos (art. 53) ;

- dreptul la dezvoltare prin repartiţia echitabilă a bogăţiilor naţionale (art. 58) ;

- dreptul de a te folosi de patrimonial comun al umanităţii (art. 60).


Preocupările majore ale instituţiilor din Congo (printre care şi acelea ale preşedintelui) sunt următoarele:


-asigurarea funcţionării armonioase a instituţiilor de stat;

- evitarea conflictelor;

- instaurarea Statului de drept;

- lupta împotriva oricărei tentative de derivă dictatorială;

- garantarea bunei guvernări ;

- lupta împotriva impunităţii;

- asigurarea alternanţei democratice.


Nimeni nu poate institui sub orice formă ar fi un partid unic, pe întregul ţării sau pe o parte a teritoriului naţional.

Instituirea unui partid unic constituie o infracţiune imprescriptibilă de înaltă trădare pedepsită de lege. (Art 7)


Sursa: http://www.congovision.com/images/new_constitution.pdf

miercuri, 22 septembrie 2010

Protest spontan în faţa Comandamentului Diviziei din Cluj

http://www.ziuadecj.ro/eveniment/protest-spontan-in-fata-comandamentului-armatei--51162.html

Declaraţie

Noi, membrii Sindicatului Cadrelor Militare Disponibilizate, în Rezervă şi Retragere-filiala Cluj-Napoca ne exprimăm legitima indignare faţă de modul fraudulos prin care a fost adoptată Legea unitară a pensiilor publice de către parlamentarii PDL, un atac la adresa tinerei democraţii româneşti pentru care au dat deplină jertfă de sînge atît de mulţi patrioţi români în Revoluţia Română. Totodată, ne manifestăm profunda îngrijorare pentru acţiunile manipulatoare tot mai frecvente ale actualului regim politic. Preluarea aspiraţiilor populare legitime şi reprezentarea acestora printr-o oglindă inversată, în şedinţe de odioase demascări publice nu sunt altceva decât acţiuni nedemne de statutul unor oameni politici europeni aşa cum probabil aveţi pretenţia că sunteţi.

Preşedinte SCMD-filiala Cluj-Napoca
Col. (r) Miron Gelu

marți, 21 septembrie 2010

istoria sindicalismului, curente şi doctrine


însemnări istorice
Mişcarea sindicală apare în contextul dezvoltării opoziţiilor puternice între patroni şi muncitori, generându-se astfel lupta de clasă între alianţe patronale şi sindicate profesionale.
Sindicalismul este mişcarea socială care urmăreşte reunirea tuturor muncitorilor în organizaţii numite “sindicate”, cu scopul de apărare a intereselor comune de importanţă: creşterea salariilor, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, scăderea timpului de lucru, lupta împotriva concedierii şi multe altele. Tot cu termenul de sindicalism mai este denumită şi acţiunea militantă prin care este urmărită realizarea scopurilor sindicale propuse. În sensul cel mai comun şi acceptat termenul sindicalism se utilizează pentru sindicatele de salariaţi şi într-o mai mică mai mică măsură organizaţiilor sindicale, chiar dacă în esenţă sunt identice. În unele ţări, termenul desemnează organizaţiile patronale. Mişcarea sindicală s-a născut în Europa cam pe la 1880. Astfel, în Franţa, legea Waldeck-Rousseau a autorizat crearea sindicatelor în anul 1884, în Anglia în 1871, deşi sindicatele apăruseră şi acţionau ilegal încă din 1838, în Germania apar la 1878. În cei aproximativ 130 de ani de mişcare europeană sindicală de la debuturi rezultatele pot fi văzute în respectul acordat muncitorilor şi în standardele ridicate dacă nu măcar decente de viaţă ale acestora.
curente şi doctrine sindicale
Mişcările sindicale au fost clasificate după natura activităţii acestora în sindicalism de acompaniere a patronilor (social-democrat, de co-gestiune), sindicalism de contestare şi sindicalism revoluţionar.
Sindicalismul „galben” sau sindicalismul „laşilor” este curentul sindical care-şi extrage numele de la culoarea galbenă sau palidă a fricoşilor. Este o mişcare sindicală care nu recurge la greve şi care presupune că lupta între clasele sociale poate fi înlocuită prin colaborarea claselor unite în marea familie a muncii printr-o inseparabilă comunitate de interese.
Sindicalismul reformist este mişcarea sindicală care încearcă obţinerea unor avantaje pentru muncitori prin dialogul purtat între sindicat şi patronat. Se înscrie în categoria doctrinei leneşe şi slabe de acompaniere a intereselor patronilor şi denumirea de “reformist” este puternic contestată de celelalte mişcări sindicale fiind percepută ca o confiscare a unei teme de comunicare sindicale, în ideea că toate celelalte mişcari nu fac sau nu se zbat pentru reforme sociale. Activează în principal prin discuţii cu patronii, dialog şi foarte rar prin grevă sau mijloace mai dure. Caută să adune un număr impresionant de aderenţi.
Sindicalismul de afacere este mişcarea sindicală care vizează unic interesele economice ale membrilor sindicatului. Acesta preconizează negocierea contractului de muncă cu clauze avantajoase pentru membrii de sindicat cum ar fi asigurări, clinici medicale, activităţi sociale exclusive, discount-uri pentru membrii de sindicat etc. O variană a sindicalismului de afacere a fost “gomperismul”, după numele celui care i-a dat naştere, cu particularitatea recurgerii la greve şi exercitării unui monopol pe forţa de muncă.
Sindicalismul de luptă este doctrina sindicală care îşi întemeiază centrul practicii sindicale pe acţiuni de toate formele şi care afirmă prevalenţa mobilizării sindicale ca mijlocul de excelenţă pentru realizarea progresului social. Fără a exclude negocierea, organizaţiile care practică acest tip de luptă sunt de acord că succesul în revendicări nu poate fi obţinut înainte de construirea unui raport de forţe favorabil muncitorilor. Acest curent sindical este partizanul grevei generale şi se opune sindicalismului reformist
Sindicalismul de transformare socială este o abordare sindicală care înţelege să nu-şi limiteze interesele doar la membrii săi şi la domeniul profesional de care aparţine, ci să ia în considerare contextul general al societăţii şi consecinţele acestuia asupra muncitorilor. Această doctrină îşi concepe acţiunile într-o manieră transversală şi proclamă necesitatea de a se bate împotriva organizării societale actuale a muncii, considerată fiind ierarhică, parcelară şi alienată. Printre acţiunile sale pot fi presupuse şi diferite forme de educare socială.
Sindicalismul revoluţionar sau sindicalismul de acţiune directă practicat mai ales între anii 1895-1920 în ţările puternic industrializate proclamă mai vechiul principiu că “emanciparea muncitorilor trebuie să fie opera lor înşile” (Karl Marx-1864). De aici, rezultă mijloacele de luptă sindicală încărcate de acţiune directă şi combativitate.
Anarhosindicalismul este mişcarea sindicală bazată pe principiile de funcţionare a anarhismului în genere: autogestiune, democraţie directă, mandatată, aleşi temporar şi revocabili etc. Mişcarea refuză partidele, asociaţiilesau grupurile corporatiste. Doctrina anarhosindicalistă creează o structură unde lupta se poartă după decizia liber exprimată a membrilor de sindicat, iar nu după directive ierarhice primite de la vreun birou politic.
Sindicalismul ecologic provine din mişcarea filozofică a “verzilor” sau se împrumută de la micările pentru un comerţ echitabil. Este asemănător sindicalismului de acţiune directă. Pretinde că rejectează orice ideologie şi nu ia în seamă decât formarea, certificarea şi controlul aşa zisului “capital util” pentru un comerţ echitabil. Pune accentul pe conştiinţa ecologică, normele de mediu, sănătatea ecologică şi a mediului ambiental uman. Scoate în valoare capitalul natural şi capitalul uman. Susţine activităţi productive manuale, lucrări în lemn, cercetăşia. Procedează la forme de luptă înrudite cu acelea ale mişcărilor verzi şi are ca o formă de luptă predilectă „democraţia în locuri publice”.
Sindicalismul creştin a apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea sub impulsul Bisericii catolice, în scopul de a nu lăsa socialismului monopolul organizării mişcărilor muncitoreşti. Este o cale de mijloc între marxism şi liberalism şi, în anumite cazuri, nu mai păstrează nici o legătură cu religia. S-au autodefinit ca luptând împotriva comunismului.
forme de luptă sindicale
Lupta sindicală îmbracă forme diverse printre care pot fi enumerate următoarele:
- Protestul verbal, un mijloc de luptă foarte frecvent datorită uşurinţei cu care poate fi pus în aplicare;
- Petiţia;
- Încetarea lucrului pe o durată scurtă de numai câteva ore;
- Încetarea lucrului alternativ pe grupuri, echipe, secţii de muncitori;
- Încetinirea producţiei prin adoptarea unui comportament de lucru mai puţin productiv;
- Greva de zel, este o formă amplificată a adoptării unui comportament de lucru mai puţin productive;
- Greva limitată, este o încetare a lucrului pentru o durată restrânsă în timp;
- Greva nelimitată, este încetarea lucrului până când nu este rezolvată cererea acestora;
- Pichetul de grevă, este format din grevişti voluntari care îi împiedică pe non-grevişti să meargă la grevă;
- Greva cu ocupare, este o formă de grevă în care non-greviştii sunt evacuaţi, locul de muncă este ocupat, pentru a nu permite proprietarilor să aducă alţi muncitori, iar uneori sunt preluate materialul şi logistica, în funcţie de nevoile muncitorilor;
- Lupta “intra muros”, se duce în interiorul limitelor înreprinderii, delegaţii grevişti hotăresc formele concrete;
- Lupta “extra muros”, este o luptă exteriorizată pentru invadarea şi ocuparea unei clădiri, birou, administraţii;
- Manifestaţie în oraş, adunare, marş, staţionare în loc public, toate pentru protest;
- Manifestaţie naţională;
- Manifestaţie internaţională;
- Discreditare legitimă, aducerea la cunoştinţa publicului a adevărului despre o situaţie de fapt, despre calităţile reale ale unui produs
- Diseminare de informaţii legitime
- Sabotaj, veche metodă de luptă care nu se mai întrebuinţează în prezent
- Reaproprierea producţiei, muncitorii îşi însuşesc produsele întreprinderii
- Vânzarea sălbatică : este o formă de vânzare pe domeniul public, nu prin lanţurile de distribuţie utilizate de firmă ; în felul acesta greviştii adună bani de supravieţuire ;
- Producţia sălbatică, greviştii îşi intensifică munca cu scopul determinării scăderii preţurilor produselor lor pe piaţă
- Boicotul, o campanie împotriva cumpărării produselor de la o întreprindere sau contra utilizării serviciilor unei firme
- Nesupunerea civilă, refuzul de a se supune legilor şi regulilor impuse de stat precum şi recurgerea la acţiuni de apărare împotriva statului ;
- Greva generală intersectorială, la nivel regional, naţional şi internaţional ;
- Greva generală insurecţională, o formă de luptă a muncitorilor înarmaţi împotriva ferocilor capitalişti ;
- Greva generală cu exproprierea bunurilor întreprinderii.
- Denunţarea, formă de luptă prin care sunt prezentate opiniei publice acţiunile fără beneficiu pentru mişcarea sindicală (aici poate intra denunţarea sindicatelor de acompaniament, denunţarea direcţiilor indicale care refuză participarea la grevă, denunţarea acordurilor patronat-sindicate care concurează la menţinerea stării de fapt sau şi mai rău la regresia socială); - Lupta împotriva birocraţiei sindicale (birocraţia sindicală fiind constituită din conducătorii mişcării sindicale care folosesc sindicatul pentru interesele lor personale)
forme de luptă ale puterii capitaliste împotriva mişcărilor sindicale
Puterea împotriva sindicatelor
În lupta împotriva mişcărilor sindicale, puterea face dovada unei versatilităţi deosebite aplicând procedee diversificate directe şi indirecte. Principiul fals de care se foloseşte puterea urmăreşte prescripţiile dictonului „Cine nu este cu noi este împotriva noastră !”. Astfel, puterea poate recurge la următoarele:
a) Metode moi
- dezbinarea, procedeu prin care se caută a se induce ideea intereselor diferite pentru organizaţiile sindicale;
- izolarea, procedeu prin care se urmăreşte restrângerea capacităţii de acţiune sincronă, în timp şi/sau spaţiu;
- dispersarea, procedeu prin care se urmăreşte eliminarea concentrării spaţiale a mişcării de protest,
- înşelarea, procedeu prin care sindicatul este convins să accepte o soluţie contrară intereselor muncitorilor,
- temporizarea, procedeu prin care se caută întârzierea declanşării acţinilor sindicale până la survenirea unor conjuncturi favorabile puterii;
- împiedicarea (stânjenirea), este un procedeu prin care puterea produce defecţiuni în buna funcţionare a acţiunilor sindicale de protest;
- provocarea, acţiune prin care sindicatul este obligat să ia o măsură neconformă cu legile, normele morale ale societăţii;
- spargerea, acţiune folosită preponderent în cazul grevelor prin care se încearcă aducerea altor muncitori şi înlocuirea greviştilor cu aceştia;
- slăbirea, procedeu prin care se urmăreşte inhibarea şi demotivarea muncitorilor dintr-o întreprindere pentru a-şi crea sindicat;
- intimidarea, realizabilă prin diferite forme (una dintre acestea este filmarea greviştilor);
- ameninţarea conducătorilor sindicali şi greviştilor
- neutralizarea axiologică
- demonizarea prin mass-media
- confiscarea conducerii sindicale, acţiune prin care întreaga conducere sau elementele importante decizionale sunt determinate să lucreze în scopul puterii.; aceasta se poate face prin cumpărare sau şantaj
b) Metode dure
- interzicerea mişcării prin lege
- împrăştierea şi dispersarea mişcărilor de protest prin violenţă (bastoane, gaze, tunuri cu apă );
- arestarea pe o durată limitată
- condamnarea juridică a acţiunilor greviste
- lichidarea fizică
sindicatele militare
Problema existenţei sindicatelor militare este una strict legată de puterea politică dintr-un stat. De obicei, cu scopul principal al evitării pericolului producerii unei lovituri de stat, puterea interzice militarilor dreptul de asociere în organizaţii profesionale. În schimb, ca o compensare a restrângerii drepturilor civile, militarii primesc diferite compensaţii, nu speciale, nu „nesimţite”, ci legale, stabilite prin lege.
În unele dintre ţările Uniunii Europene drepturile de asociere sindicală sunt legate de ideea dreptului militarului la exprimare individuală şi militarilor activi le sunt permise sau interzise asocieri profesionale de la caz la caz. Astfel, este permisă mişcarea sindicală a militarilor în Germania, Belgia şi Olanda . Aici, militarii se pot asocia fie în sindicate civile, fie în mişcări proprii sindicale. În Spania, Italia, Franţa şi Portugalia militarii nu au dreptul de asociere în sindicate. În Anglia, militarii activi pot adera la sindicate civile însă le este interzis să participle la acţiunile concrete politice şi revendicative ale acelor sindicate. Cu excepţia nefericită a Portugaliei, Spania şi Italia atenuează interdicţia de asociere în sindicate prin crearea şi menţinerea în sistemele militare a unor instituţii de “concertare” de la cuvântul “concertation” din limba engleză care semnifică “o formă de dialog şi co-decizie implicând schimbul de informaţii, discuţia liberă, împărtăşirea cunoştinţelor şi semnarea unor acorduri funcţionale între părţile administraţiei publice.” Prin aceste tipuri de instituţii, vocea cu cererile legitime ale militarilor poate fi exprimată şi ajunge în urma consensului stabilit să fie concretizată în legile şi ordonanţele politice. Chiar şi statele care permit asocierea sindicală şi-au creat organisme de concertare sindicală. Astfel, în Germania şi Olanda instituţiile militare de concertare cuprind de la caz la caz drepturi de informare, de propunere legislativă şi de co-decizie.

Studiu de caz : Sindicatele militare recurg la diferite metode de luptă una dintre acestea fiind marşul de protest. Astfel, în Belgia, în data de 15 noiembrie 2009, sindicatele militare au protestat împotriva unor măsuri luate de ministrul apărării Pieter De Crem. Iată cum relatează un jurnal belgian evenimentele : “de la câteva sute la mai multe mii de militari şi familiile lor au manifestat duminică la Bruxelles pentru a protesta împotriva planului de reformă a armatei propus de ministrul apărării. Pieter De Crem a încuiat uşile negocierii asupra fondului problemei provocând totodată iritarea precedesorului său, Andre Flahaut. Planul De Crem prevedea suprimarea a 5000 de posturi de cadre militare şi a 23 de cazarme. Numeroasele relocări prevăzute în plan implicau tot atâtea mutări pentru militari şi familiile acestora, aceştia devenind “navetişti” şi “celibatari geografic”.
Între 1675 persoane (după datele poliţiei) şi 6000 (după organizatori) au defilat între bulevardul Albert II de lângă gara de Nord şi parcul Cinquantenaire unde manifestaţia s-a încheiat la începutul după-amiezii. Manifestaţiile militarilor – care nu au drept de grevă – sunt rare, cea mai recentă fiind în 1998, dacă nu ţinem seama de „ziua gamelelor goale” din 6 iunie 2002.