Panseuri cu marea reformă în educaţie şi cea mică din justiţie

Nu am inventat noi românii roata, deşi aş pune pariu că în dorinţa de a substitui lipsurile şi mizeriile din ţară cu încă o brumă de patriotism unii politicieni s-ar strădui să ne convingă şi de asta. Un popor cu o istorie modernă încă nu prea îndelungată, care de-a lungul veacurilor a fost mai mult condus decât şi-a exercitat drepturile cetăţeneşti, pare că încă nu s-a desprins dintr-o mentalitate în care „locul controlului” se regăseşte mereu în afara voinţei proprii. Asta vrea să spună că atâta vreme cât acceptăm judecata lui „cum o vrea Domnul” nu se întrevăd reale şanse de emancipare cetăţenească, ci doar tentative izolate şi eşuabile de preluare a controlului asupra unui sistem care nu mai deserveşte interesele poporului. De aceea, problema învăţământului este una dintre cele mai grave şi complexe într-o societate modernă. Învăţământul, educaţia cum i se mai spune astăzi, primeşte funcţia de a crea societatea modernă şi de a o menţine şi perpetua. Desigur, înainte de a analiza ce înseamnă transformarea învăţământului sub semnele modernităţii, ar trebui să cunoaştem care sunt condiţiile ce generează societatea modernă şi acesta este chiar punctul de la care o reformă în educaţie poate porni. Dar, aceasta înseamnă mult efort intelectual, o geneză complicată şi chinuitoare, organică şi comparativă, iar până la urmă revin la cele spuse înainte – nu am inventat noi românii societatea modernă, nici drepturile omului, nici roata. Protocronismul românesc se dovedeşte mai degrabă un ideal decât o dinamică socială şi unicul fapt dovedit este că revoluţii ideologice îşi extind lărgimile după modele încă prea puţin cercetate, cert fiind că o anumită predispoziţie pentru aculturaţie poate juca un rol hotărâtor. De aceea, orice reformă neaoşă, dacă nu este vreo farsă sau o temă de manipulare nu-şi poate găsi temeiurile decât în reformele de succes realizate în ţările de cultură majoră, în bogata experinţă de viaţă a statelor occidentale dezvoltate şi bogate, desigur în literatura străină, filosofică şi de specialitate. Nu ar fi de neglijat nici cercetarea comparativ-istorică asupra încercărilor româneşti de reformare a învăţământului, din aceasta rezultând cu siguranţă idei precise despre eficienţa aplicării unor procedee dezvoltate şi elaborate pentru subiecţi cu trăsături psiho-comportamentale şi culturale diferite asupra copiiilor noştri, alţi subiecţi cu un self identitar specific. Începuturile reformei în educaţie cresc din cunoaşterea definiţiilor educaţiei ca proces socio-cultural instituţionalizat urmând pe mai departe tot ceea ce ţine de ştiinţificitatea şi de filosofia educaţiei. Oricum ar fi, trebuie spus că sensul modernităţii în educaţie poate fi dat de o pe cât de pragmatică pe atât de ciudată metaforă creată de veşnicii nonconvenţionali americani când vorbesc de „geografia foamei” Oriunde este foamete în vreun stat de pe glob, acolo nu există democraţie autentică. Nu ştiu prea bine dacă în America este multă sau puţină foamete, dar îmi însuşesc sintagma pentru fertilitatea ipotezeleor pe care le generează. Înţelegem de aici că deoarece la douăzeci de ani după revoluţie se trăieşte mizerabil, că dacă milioane de români preferă să lucreze în străinătate decât în proria lor ţară, în republica noastră nu avem o democraţie autentică, în consecinţă orice reformă a educaţiei s-ar întreprinde aceasta va trebui să ducă în final la formarea cetăţeanului. Şi tocmai aceasta este reforma autentică. Este o reformă nu de administrare, de aplicare a noi formule manageriale, de dominare prin diplome, ci o reformă de conţinut educaţional, de curriculă. Or, tocmai aici grandiosul document elaborat de un ministru îndrăzneţ ale cărei studii au fost efectuate cu preponderenţă în străinătate nu ne convinge, din simplul motiv că acest act administrativ nu este însoţit de contractul cadru cu românii pus sub forma unei legi-curriculum pentru competenţele care vor trebui să modernizeze ţara făcând-o civilizată şi prosperă. Desigur, din punctul nostru de vedere nu ne interesează competenţele la matematică, fizică ori chimie. Ne-ar interesa însă în avans să cunoaştem ce fel de acele lucruri pe care francezii le denumesc atât de plastic „savoir faire” (abilităţi şi deprinderi) şi „savoir vivre”(atitudini şi comportamente) vor fi cuprinse măcar pentru a construi o reală societate democratică. Şi nu sunt un singular solitar când afirm aceste lucruri. Lucrări americane de filosofia educaţiei confirmă apariţia învăţământului public sub cauzalitatea sufragiului universal, unul dintre importantele drepturi ale omului care, iată, se dovedeşte a fi în plus cheia de boltă a educaţiei publice. Funcţia modernă a educaţiei este crearea cetăţeanului, a omului cu atitudini democrate. Şi aceasta se face cu randament sporit în învăţământul secundar, acela destinat formării conducerii viaţii personale. Reforma învăţământului trebuie să introducă iarăşi ceea ce nu am descoperit noi, ci alţii, anume instaurarea şi menţinerea celor trei funcţii sociale ale instituţiei şcolii: 1) contribuţia la stabilitatea societăţii şi a instituţilor – fac o paranteză şi spun, de exemplu, că dacă şcoala produce mai mulţi oameni educaţi, cu o capacitate sporită de control personal, atunci ne trebuie mai puţini poliţişti şi puşcării, rămânînd bani mai mulţi care ar putea fi investiţi în sănătate şi asigurări sociale; 2) autoprotecţia personală a şcolii pentru a nu fi deturnată de la un învăţământ contrar idealurilor şi intereselor poporului – şi aici nu doresc să spun ceva şi îl las pe cititor să analizeze; 3) asigurarea maximului posibil de evoluţie inteligentă a societăţii prin readaptări graduale şi constante la schimbările sociale. Pentru un regim politic obsesiv ancorat pe tema întemeierilor principiale chiar acestea ar fi trebuit să fie principiile fondatoare ale unei reforme în educaţie, iar nu recursivele litanii epigonice oricum le-am lua. Fiindcă unei reforme îi trebuie şi mari reformatori, nu doar reguli metodologice, îi trebuie oameni de mare rezonanţă cu idealurile şi interesele populare, oameni care să convingă. Desigur, există şi opinia eroismului reformator, dar cel mai adeseori ea provine dintr-o literatură romantică, fiind doar un reziduu intelectual al unui mecanism psihologic de autoliniştire în faţa culpabilităţii resimţite, un simplu mit politic. Tot aşa şi cu asumarea răspunderii ministeriale. Suntem un popor cu oameni suficient de bine educaţi şi instruiţi pentru a ne lipsi de „eroii reformatori” şi a ne lua soarta în propriile noastre mâni.
O încercare de analiză a proiectului de lege pentru educaţie este descurajantă pentru neiniţiaţi. Cele peste 100 de pagini abundă în detalii tehnice, administrative, stabilind tot felul de atribuţii, reguli, proceduri, cicluri, organizări, teze, responsabilităţi, declaraţii, toate adunate ca într-un calendar mayaş. Dar nu ne mirăm din moment ce respectivele precizări sunt managerial necesare. De altfel, la articolul întâi se precizează că legea „structura, funcţiile, organizarea şi funcţionarea sistemului de învăţământ”. Corect este să-i spunem, deci, nu legea reformei în educaţie, ci legea reformei administrative în educaţie. Mărturisesc ca un nespecialist că tainele acestei reforme sunt prea mari pentru a fi desluşite de mine. Dar, sunt sigur că într-un bun spirit românesc aşa cum spunea demult ilustrul sociolog, om politic şi academician Dimitri Gusti: „Nici într-un domeniu [altul decât educaţia] nu domneşte atâta confuzie şi obscurantism ca în acel al culturii, unde orişicine se simte îndrituit a culturaliza”- îmi va fi permis să-mi dau şi eu cu părerea asupra importantei probleme. Şi în acest moment al discuţiei doresc să relatez o întâmplare petrecută de curând. Am întrebat de curând un student de specialitate ce ştie despre „mica reformă în justiţie”. Răspunsul a venit rapid şi de-a dreptul aiuritor: „Da’ la ce mi-ar folosi ?” Nu l-am mai întrebat, dar cu siguranţă că era din anul întâi. Totuşi, am înţeles în acea clipă de ce nu mai este nevoie de un învăţământ de 4 ani la liceele reale şi umane. La ce-ar folosi ? În schimb mi-am pierdut curajul de a întreba pe altcineva dacă cunoaşte amănunte despre preconizata mare reformă în educaţie pentru care un guvern întreg se expune sacrificiului. Oricum, la ce mi-ar folosi informaţiile cerute ?
Ştiu că învăţământul românesc este încă tributar unui sistem de putere provenind din feudalismul european. Ierarhizarea cu salariile aferente nu urmăreşte în special recompensarea merituoşilor, ci răsplăteşte poziţii de putere. Astfel, educatorul care formează personalitatea bazală a copilului viitor om, agent de muncă şi funcţionar – o responsabilitate uriaşă - ocupă o poziţie minoră slab plătită. Învăţătorii, profesorii care trebuie să-l formeze ca om ce ştie să-şi conducă viaţa primesc cu puţin mai mult doar. Salarii mari primesc doar poziţiile universitare care trebuie să-l profesionalizeze pe tînăr, o mare răspundere, totuşi nu uriaşă ca antecedentele. Sistemul implică un antagonism funciar. Primii educatori ai copilului funcţionează într-un sistem fără autonomie controlat şi dirijat până în cele mai mici amănunte pentru disciplinele pe care statul le consideră obligatorii, în schimb universităţile se bucură de o mai mare autonomie curriculară, programele de studii lăsându-se spre aprobare doar în competenţa senatelor universitare.
Veacuri de-a rândul învăţământul a tins să formeze la încheierea anilor de studii liceale un om complet. Între timp, lucrurile s-au schimbat. Concomitent cu complexificarea resurselor şi procedurilor tehnologice, s-a ivit necesitatea continuării învăţământului. Aşa a apărut învăţământul universitar, în mod comun pe durata a patru ani de studiu. Acum, este de trei ani. De ce oare, nimeni nu ne explică. Reforma îl menţine şi adaugă încă noi trepte de atins culminând cu post-doctoralul. De abia aştept clipa când în vreun loc public să aud discutând două tinere:
„- Auzi, tu, dragă! Am două facultăţi (ştiinţe economice şi finanţe-bănci) şi un masterat în comunicare şi nu mi-a oferit decât un post de vânzătoare cu 6 milioane pe lună.
- Ce vorbeşti dragă ? Ai noroc, tu. Uite şi eu am două facultăţi (finanţe-bănci şi gestiunea afacerilor) plus masterat în geografie, doctorat în filosofie şi post-doctorală în administraţie şi relaţii publice şi n-a vrut să-mi dea decât un post de femeie de serviciu, fir-ar el al dracului de patron ! „
O modă românească printre tinerii noştri o încurajare din partea legislativului îi introduce într-o competiţie aiuritoare transformându-i în colecţionari de diplome, excluzându-i de la o inserţie oportună în piaţa muncii. De la revoluţie încoace învăţământul universitar a produs deja zeci şi zeci de mii de licenţiaţi, masteri şi doctori. Cei mai mulţi s-au pierdut. Vârfurile au plecat în străinătate. Banii contribuabililor s-au topit. Eficienţa ?
Un alt aspect interesant se dezvăluie prin introducerea obligativităţii pentru aspiranţii la vocaţia de profesor a unui masterat didactic, o mare stângăcie ca să zic aşa care probabil are doar minimul rol de a genera nişte intrări de fonduri financiare undeva. Nenumărate situaţii de viaţă pot împiedica angajarea unui om valoros dintr-o cauză pur birocratică. Asta-i reformă, în sprijinul calităţii ? Cum ar fi fost, oare domnule ministru, dacă aspiranţii la profesorat s-ar fi pregătit pe oriunde ar fi vrut şi ar fi susţinut într-un centru autorizat doar un simplu examen de competenţe ? Îmi face plăcere să vă amintesc - mai ales că sunteţi un bun vorbitor de limbă franceză -reflecţiile sociologului Alain Touraine, creatorul conceptului „societăţii post-industriale” şi director al Şcolii de înalte studii în ştiinţele sociale de la Paris, care vorbind despre rolul reformatorului în raport cu şcoala modernă ne învaţă astfel: „De aici [funcţia şcolii de a produce adaptarea rapidă la prezent şi viitor n.a.]”, necesitatea unei critici fundamentale a sistemului şcolar ... ceea ce presupune mai întâi desacralizarea şcolii concomitent cu destructurarea oricărui aparat birocratic de reguli, programe şi inspecţii, care împiedică societatea să-şi reia în posesie şcoala şi să o elibereze. Pentru persuadarea şi convingerea noastră ar fi trebuit ca legea să fie precedată de o amplă panoramare critică a sistemului existent. Nu a fost să fie aşa.
Parcurgând aliniatele legii aş mai găsi câteva ceva de spus, chit că sunt doar un nespecialist. Nu este de mirare, stimaţi cititori, că proiectului i-au fost aduse amendamente câte zile are anul. Răspunsul ministrului a fost că toate acelea care vin în spiritul reformei vor fi incluse în proiect. Nu se precizează, însă, care este spiritul reformei. Se cere în schimb asumarea rapidă a legii. Oare de ce ? Păi, pentru simplul motiv că aplicarea legii crează restructurări care vor genera concedierea a mulţi profesori, deci bani viitori la dispoziţia guvernului. Reducerea deficitului este o operaţiune guvernamentală care transferă costurile doar în contul oamenilor fără avere, în principal prin operaţiuni deghizate intitulate legi reformatoare: legea educaţiei, legea salarizării unice, legea pensiilor. Altele vor urma. Ei bine... toate asumările astea... ne vor asoma pe noi. Reformele din zilele noastre au două roluri principale: funcţia de ocultare a adevărului (îmbrăcarea unei măsuri de austeritate în veşmânt de lege reformatoare) şi funcţia de dezorientare a percepţiei privind activitatea politică (doar despre activitatea câtorva ministere se vorbeşte toată ziua).

Emil POP