joi, 7 octombrie 2010

Despre discursul demagogic privind reforma statului român

Pare că în ultima vreme regimul politic portocaliu din România a confiscat discursul public prin sufocarea alternativei cu majora temă de comunicare a justei şi legitimei sale intenţii de a impune (chiar cu forţa) reformarea statului. Astfel, începând de la instituţia prezidenţială şi trecând prin verigile guvernamentale, acelea ale „parlamentarilor de imagine”, ulterior oprindu-se la nivelurile micilor propagandişti şi activişti, o întreagă şi rutinată maşinărie de partid ne copleşeşte cu descrierile viitoarelor binefaceri ale unor măsuri impuse. România modernă ... ce bine ! Observăm, însă, că cel mai adesea măsurile sunt impuse cu forţa sau prin fraudă cu justificări din tipurile chirurgului care – pentru salvarea vieţii - îţi zîmbeşte înainte de amputarea mînii drepte spunîndu-ţi că-ţi va tăia numai prima falangă de la deget. La atare fapte şi justificări devine de maximă importanţă clarificarea privind întemeierea intenţiei din idealul binelui public şi situaţia contextuală în care a apărut tema doctrinară pedelistă a „reformei statului”.
E de spus, că cel mai recent curent. de idei care priveşte schimbarea socială dintr-o perspectivă reformistă a statului este constituit din „new public management”, altfel zis filosofia managerială utilizată de guvernele ţărilor occidentale începând cu anii 1980. Elementul esenţial al doctrinei urmăreşte modernizarea sectorului public, expresie de-a dreptul magică dacă e să luăm în considerare faptul performării unei semnificaţii verbale într-o acţiune susţinută pentru modificarea fizionomiei statului clasic. Nu este cazul, aici, să avansăm în dezbateri academice şi complicate. De altfel, nici nu ar fi posibil, întrucât conceptul „noului management al sectorului public” şi-a anunţat deja sfârşitul o dată cu puternica mişcare critică conceptualizată de o parte a şcolii economice londoneze începând cu 2006. Mişcarea reformistă a statelor occidentale începe cu percepţia şi negarea mai vechiului model admirabil conceptualizat prin definirea statului (guvernării) nereformate ca organizaţii inteligibile, funcţionale, uniforme şi ierarhic structurate conduse de lideri puternici şi democratic responsabili şi ocupate de funcţionari competenţi şi neutri care livrează servicii publice cetăţenilor (Ostrom, 1973). Aceeaşi mişcare porneşte de la definirea variabilelor sectorului public care în opoziţie cu cel privat sunt: 1) gradul ridicat de risc faţă de piaţa financiară, recurgerea frecventă la credite; 2) constrângeri formale şi legale, curţi judiciare, legislaţie, ierarhie de putere; 3) este subiect al influenţelor politice; 4) este frecvent supus coerciţiei, statul monopolizează şi cenzurează; 5) reactivitatea extinsă la impact; 6) subiect al supravegherii publice; 7) complexitatea obiectivelor, procedurilor de evaluare şi luare a deciziei; 8) relaţii de autoritate şi manageri cu roluri derivate din acestea; 9) o anumită performaţă organizaţională; 10) procese şi structuri de stimulare (motivare); 11) o anume implicare a caracteristicilor personale ale angajaţilor în activitatea de muncă. (Boston, 1996). Deşi oarecum principală, totuşi, abordarea modernizării sectorului rămâne numai un element din această interesantă paradigmă care încearcă să pună sub semnul identităţii şi să transforme statul într-o întreprindere economică publică, aşezându-l pe principiile manageriale respective. Celălalt factor important considerat analogic unităţilor economice este constituit din condiţiile generării bunei guvernări, anume valorile internalizate şi puse în operă de aparatul de stat. Sociologizarea valorilor respective a condus la posibilitatea concretizării acestora cu numele generic de „valori ale unei forme democratice de guvernare” în următoarele: 1) viziunea: buna guvernare democrată este aceea care împărtăşeşte aspiraţiile populare, care utilizează în documente şi fapt expresia „Noi poporul ...”; 2) libertatea: deşi înţeleasă în forme variate, astăzi este acceptată ideea libertăţii faţă de coerciţia abuzivă a guvernului şi libertatea de a te bucura şi exercita drepturile universale ale cetăţeanului; 3) egalitatea: ingredient absolut necesar unei democraţii şi această stare societală este pasibilă interpretărilor; astăzi, privind egalitatea, două curente mai importate îşi dispută superioritatea sau ajung pacific la convergenţă; astfel, sunt: a) egalitatea ca oportunităţi egale, adică dreptul de a-ţi urma calea vieţii în libertate şi fericire şi accesul egal la toate condiţiile oferite de stat pentru a atinge succesul personal; şi b) egalitatea în rezultatul condiţiilor de viaţă, adică paritate economică şi bogăţie nivelată; 4) stabilitatea: este o caracteristică de proces legată predictibilitatea influenţelor economice ale sistemului politic şi de constanţa secvenţelor acţionale benefice; mai înseamnă concentrarea întregii activităţi guvernamentale pe stabilirea de reguli întemeiate pe drept, convingerea cetăţenilor despre legitimitatea acestora şi aplicarea lor fermă, continuă şi fără părtinire; 5) respectul mutual: este un principiu democratic de bază aşezat pe ideea că „majoritatea conduce respectând totodată punctele de vedere ale minorităţii”; aceasta mai înseamnă şi că aspiraţiile şi credinţele majorităţii şi minorităţii trebuie metamorfozate în decizii de stat, ci nu aplicate reguli de putere, forţă şi opresiune; 6) consensul: care semnifică dialog şi negociere din partea statului cu naţiunea politică; vocile tuturor cetăţenilor trebuie luate în considerare pentru decizii care afectează întreaga comunitate; în toate aceste cazuri înaintea unei decizii luate de un guvern „reprezentativ” în contul cetăţenilor, ultimii trebuie consultaţi şi în mod obligatoriu ţinut seama de voinţa lor; 7) participare colaborativă: toate democraţiile actuale au îmbrăţişat forma de participare colaborativă cu statul prin adoptarea delegării prin vot a unei puteri reprezentative; aceasta nu exclude, totuşi, şi alte forme de colaborare cu statul prin intermediul unor structuri cetăţeneşti: instituţia juraţilor, organizări pentru comunicare, gărzi naţionale etc.; 8) orientarea spre viitor: este calitatea deciziei guvernamentale de a prognostica factorii posibili negativi şi de a elabora decizii cu impact pozitiv şi pentru viitor. (Watson&Martin, 2003).
Analiza variabilelor de structură ale sectorului public în conjuncţie cu cerinţele manageriale izvorîte din teoriile pieţei împreună au dus la amplificarea cercetărilor de operaţionalizare a conceptelor utilizate de doctrina „noului management public”. Pentru atingerea soluţiilor optime eforturile de concretizare s-au efectuat în contrast cu mai vechea doctrină a „aplicării guvernării”, în consecinţă s-au realizat tabele sintetizatoare şi comparative între cele două abordări de conducere administrativă. Astfel, Ewalt (2001) adaptează o mai veche sinteză (Barzelay, 1992) din care ar rezulta în principal următoarele caracteristici.




























Cu ultimele informaţii din tabel am epuizat cadrul premiselor necesare pentru a judeca corect faptul dacă declaraţiile regimului politic sunt reflexia unei intenţii autentice şi competent asigurate despre o necesară reformă a statului sau doar nişte mai complicate mişcări manipulatoare de transferare a costurilor crizei sau/şi ale incompetenţei administrative asupra categoriilor societale guvernate. Acordînd prezumţia de încredere unui regim care îşi propune să ne reformeze chiar aplicând violenţa statală noi trebuie să presupunem că obiectivul principal al „reformei” este calitatea vieţii cetăţeanului. Dar, dacă îndrăznim o adîncire a problemei, o comparare a conceptelor autentice legate de reforma statului, ba mai mult încercăm cîteva sumare exerciţii exemplificatoare vom ajunge imediat la observaţii şi concluzii profund dezamăgitoare. .
Astfel, este util să postulăm că orice asemănare a acţiunilor întreprinse pentru reformarea statului cu acelea descrise în text produce inferenţa de autenticitate, altfel de simulacru, incompetenţă şi/sau impostură. Dacă analizăm caracteristicile sistemului public corelate cu tendinţele noului management public, atunci putem descoperi următoarele elemente definitoare pentru o reformă autentică.
Este reformă adevărată atunci când statul ia măsuri pentru a micşora riscurile sectorului public faţă de piaţa de capital şi pentru a nu recurge la credite. Atunci când constrângerile formale impuse prin reguli sunt stabilite în raport cu valorile şi aspiraţiile cetăţenilor. Când sectorul public este dependent doar de funcţionari competenţi, ci nu de politic. Când nu este în permanenţă supus monopolului şi cenzurii de stat. Când i se crează o reactivitate mai redusă la impact. Când este întărită supravegherea publică asupra statului. Când sunt adoptate metode decizionale adecvate care transformă complexitatea sistemului public în soluţii clare şi benefice cetăţeanului. Când relaţiile de autoritate sunt centrate pe rezolvarea problemelor. Când performanţa organizaţională a statului creşte. Când funcţionarii publici sunt motivaţi şi stimulaţi pentru creşterea competitivităţii. Când caracteristicile de personalitate ale funcţionarilor publici nu sunt implicate în sistem, astfel sistemul funcţionează după reguli, nu după capricii şi arbitrar.
Aceste sensuri directoare (principii) nu se regăsesc în acţiunile „reformiste” actuale propuse sau deja implementate. Starea sistemului public dovedeşte exact contrariul. Lăsăm cititorului (ne)plăcerea de a analiza comparativ în continuare valorile bunei guvernări şi tabelul cuprinzând conceptele noului management public. Toate judecăţile vor duce la concluzia că „reforma statului” este o acţiune propagandistă fără conţinutul care i-ar conferi autenticitate. Că această pretinsă reformă îi deserveşte esenţial pe membri noii nomenclaturi care se autointitulează emfatic „clasa politică”, în sensul apărării intereselor lor financiare şi de perpetuare a puterii. În acest context, deja arhicunoscutul slogan al partidului portocaliu „facem ce trebuie” nu semnifică decât o uriaşă demagogie. În cel mai fericit caz, în situaţiile în care aparatul de informare de partid reuşeşte să colecteze nemulţumirile maselor ori alte informaţii de interes, toate acestea din urmă fiind transformate în „teme de comunicare (propagandă)”, sloganul corect ar fi „spunem ce trebuie”. Lipseşte doar continuarea „dar, facem cum vrem noi”. În nici un caz nu putem vorbi despre reforma autentică a statului când noi nu am ajuns nici măcar la nivelul stabilit de Ostrom. Statul propozabil la reformă prin calitatea condiţiilor sale interne este acela cu "organizaţii inteligibile, funcţionale, uniforme şi ierarhic structurate conduse de lideri puternici şi democratic responsabili şi ocupate de funcţionari competenţi şi neutri care livrează servicii publice cetăţenilor". Nu avem aşa ceva şi nici nu se întrevede că politicienii doresc măcar atingerea nivelului respectiv. Şi atunci unde este calitatea vieţii cetăţeanului, unde este reforma ?

Emil POP