Astăzi când toate cuvintele puterii sunt înveşmântate în roba "reformei" mântuitoare poate că nu este lipsit de interes să amintim câteva realizări ale fostului prim ministru Margaret Thatcher, "doamna de fier" a administraţiei într-o perioadă de adaptare la noile provocări adresate de economia mondială statului britanic. Revoluţia "conservatoare" realizată de guvernul său a pornit de la principiile că nu există libertate individuală fără libertate economică şi să nu facem promisiuni fără acoperire. Extrem de importanta operă de reformare a statului britanic a însemnat transformarea sectorului public în sensul punerii acestuia sub controlul cetăţeanului. Reforma a pornit de la remarca premierului că sectorul public îl controlează pe cel privat, în schimb nimeni nu controlează sectorul public, evident în sensul că puterea de control trebuie să-i aparţină cetăţeanului britnic. Schimbările instituţionale şi-au deschis căile urmând trei importante direcţii, astfel: privatizarea întreprinderilor de stat, mecanismul "pieţelor interne" şi Carta cetăţeanului. Acestea au produs atât de rapid efecte benefice încât au început să fie imitate de unele ţări încă din anii 1980.Privatizarea întreprinderilor de stat a pornit de la principiul că întreprinzătorul este mai bun manager decât mandatatul statului. Mai mult, s-a dorit schimbarea radicală a principiilor de motivare şi recompensare care în sistemele întreprinderilor de stat sunt costisitoare şi au tendinţa să crească permanent. Prin vânzarea întreprinderilor, statul era exonerat de obligaţia acoperirii eventualelor pierderi şi datorii, în consecinţă fiind capabil să dispună de mai multe resurse financiare pentru cetăţeni. Pentru dezamorsarea rezistenţei funcţionarilor şi muncitorilor din întreprinderi au fost luate unele măsuri prin contractele de vânzare cum ar fi: cuprinderea înalţilor funcţionari din întreprinderile de stat în consiliile de administraţie ale noilor stabilimente de acum cumpărate de particulari. Vânzarea cu preţ preferenţial sau acordarea în mod gratuit de acţiuni la acele întreprinderi întregului personal. Astfel, personalul disponibilizat a fost mulţumit să vadă că nu este aruncat în stradă fără o compensaţie semnificativă. Ca procedură, vînzările au fost stabilite pe preţuri fixe pentru cumpărătorii individuali şi prin licitaţie cu adjudecare pentru persoanel juridice. Astfel, statul a reuşit să câştige foarte mulţi bani pe care să-i investească în funcţiile sociale. În situaţiile în care evaluarea iniţială a întreprinderii ducea la un preţ prea mare pentru posibilităţile investitorilor privaţi, s-a recurs la vânzarea către public.
Privatizările au fost precedate şi însoţite de uriaşe campanii de informare.
Instituţia "pieţelor interne" a fost aplicată iniţial în sistemele de educaţie şi sănătate, care furnizează servicii "gratuite" prin prelevarea impozitelor de la cetăţean. Problema implementării unui nou mecanism în sistemele respective provine de la calitatea redusă a serviciilor furnizate de acestea, în condiţiile particularităţilor de putere manifestate de sectorul public ca întreg. Rezolvarea concretă a mecanismului s-a efectuat în educaţie prin încredinţarea către fiecare cetăţean a unor cupoane de învăţământ cu o valoare echivalentă prestaţiei unei instituţii de învăţământ pentru un an şcolar şi acordarea dreptului de alegere liberă a instituţiei şcolare. Totodată, s-a acordat dreptul de autogestiune pentru instituţiile de învăţământ. Astfel, părinţii elevilor şi-au înscris copiii la şcolile cu cele mai bune performanţe şi încredinţându-le cupoanele respective, acestea au devenit suprafinanţate reuşind să-şi plătească mai bine profesorii, să-şi îmbunătăţească baza de instruire. În final, s-a creat o concurenţă necesară care a condus la creşterea calităţii învăţământului. Statul finanţează o parte din necesităţile sistemului, dar în funcţie de numărul elevilor înscrişi, stabilind marje suplimentare şi tot mai mari pentru grupuri crescânde de elevi. Legea reformei în educaţie (Education Reform Act) din 1988 mai prevedea înfiinţarea unei currricule naţionale şi noi modalităţi de evaluare.
În domeniul sănătăţii, înainte de 1980, serviciul naţional de sănătate încasa prin intermediul statului taxe de la contribuabili fără a se îngriji prea mult de preferinţele şi nevoile pacientului. Nu se manifesta noţiunea de responsabilitate şi utilizare eficace a resurselor. Unicul control financiar era concretizat prin stabilirea plafoanelor bugetare, fără reguli de optimizare interioară.
Reforma sistemului de sănătate a urmat trei direcţii. Mai întâi s-a acordat spitalelor dreptul de a cumpăra servicii medicale de la alţi furnizori, dacă acestea se dovedeau mai ieftine decât cele proprii. Ulterior, s-a acordat posibilitatea ca spitalele publice să primească la cerere statut de independenţă, în sensul unei libertăţi mai mari de autogestiune financiară. În al treilea rând, au fost introduse mercuriale cu preţurile normale ale serviciilor medicale şi au fost descentralizate bugetele acordate medicilor de familie, acordîndu-se sume mai mari în funcţie de creşterea numărului de înscrişi pentru asistenţă medicală. Asemănător s-a procedat şi pentru spitale.
"Carta cetăţeanului", cel de-al treilea mare instrument al reformei sectorului public britanic reprezintă contractul între instituţia publică şi cetăţean. Principiul contractual derivă din aceea că cetăţeanul plăteşte impozit pentru furnizarea unor servicii publice de calitate şi are tot dreptul la acestea. Carta este documentul care precizează clar şi precis serviciile furnizate, în funcţie de aşteptările publicului. Sunt introduse norme explicite de calitate şi indemnităţi reparatorii pentru client în cazul în care nu primeşte serviciile la calitatea respectivă. De asemenea, a fost introdus un mecanism eficient de supraveghere şi control a funcţionarilor furnizori de servicii publice, în aşa manieră încât să nu poată eluda existenţa şi calitatea acestora.
Dacă recurgem la o comparaţie între ceea ce s-a întâmplat în Anglia şi trecutele şi prezentele reforme de la noi vom putea face măcar o precizare. Că există unele asemănări de formă şi multe multe deosebiri de conţinut în defavoarea cetăţeanului.
(material adaptat după Madsen Pirie, preşedintele Adam Institute, 1991)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu