miercuri, 8 februarie 2017

Cornel Nistrorescu: Binomul se regrupează și bagă cărbuni la greu

Evenimentele din ultima perioadă au împărțit țara în două, iar președintele țării în loc să fie un mediator între cele două tabere, preferă să accentueze această criză.
Cornel Nistorescu a scris un editorial pentru Cotidianul în care anunță faptul că binomul încearcă noi căi pentru a prelua puterea în România.

„Dezvăluirile făcute de Sebastian Ghiță au dus la o mutare care a fost percepută ca o înfrîngere a SRI. Și ca o recuperare a terenului pierdut de-a lungul anilor de Comisia de supraveghere și control al SRI. Aceasta a pus la cale o audiere de tip spectacol, menită a mai repara ceva din onoarea Serviciului și a respectivei Comisii. În fapt, n-a fost vorba decît despre o operațiune de restaurare a imaginii șifonate a celor două instituții. În umflatele genți cărate la audierile din Parlament nu erau decît niște scheme de funcționare, menite a ilustra prezentarea Power Point făcută parlamentarilor.

Comunicatul lacunar al retragerii generalului-locotenent Florian Coldea a omis în mod deliberat informații necesare publicului și politicienilor. El a fost redactat de șeful Secretariatului General al SRI, nimeni altul decît generalul Dumitru Dumbravă, cîndva căpitan și fost consilier personal al generalului Florian Coldea. Rămîne oricum în istoria instituției ca și șeful său, descuiatul la cap Dumitru Dumbravă fiind primul general din istoria SRI care a dat în vileag o mega-operațiune a SRI – implicarea în justiție. Dumitru Dumbravă, voind să pară un Moș Teacă mai înțelept, a povestit într-un interviu preocupările SRI de a urmări procesele pînă la capăt, ca într-un cîmp tactic, din care Serviciul nu se retrage pînă la finalul operațiunii.

La fel ca și fostul său consilier (acum șef al Secretariatului General al SRI), Florian Coldea nu a părăsit „cîmpul tactic" al operațiunilor speciale. Scandalul Ghiță nu a fost decît un mic accident operativ. Au ieșit la lumină cîteva mici ciupeli, operațiunile speciale – multe ilegale sau la limita legii – desfășurate de SRI rămînînd încă necunoscute.

Din informațiile noastre, Florian Coldea lucrează la greu. Nici vorbă despre vreo plecare la pensie, despre vreo retragere sau despre vreo sancțiune. Dimpotrivă. Probabil pentru meritele deosebite în identificarea portretului și susținerea unui nou președinte care să-l înlocuiască pe Traian Băsescu, i-a fost înființată Direcția Generală Operațiuni Speciale Clandestine. Ce include aceasta? Fosta Direcție Specială Periș, despre care noi am mai scris în Cotidianul și pe care, la plecarea lui Traian Băsescu, generalul Florian Coldea a împrăștiat-o pentru a i se pierde urma. A doua este Direcția Personalului Operativ Acoperit, pe la a cărei comandă s-a perindat și generăleasa Elena Istode, zisă și Anaconda. Apoi, tot Coldea controlează Centrul MONSAT, un centru de interceptări prin satelit, în care un pachet de linii din sistemul american de interceptări este alocat României. Prin acest centru sunt înregistrați la extern și politicieni sau demnitari români aflați în situația de a fi supravegheați. Cu sau fără aprobare de la judecător. A patra direcție este Centrul pentru Securitate Cibernetică. În realitate, acest centru îi monitorizează nonstop pe toți utilizatorii de Internet.

Cum a apărut această direcție cu componente para-instituționale? Este de neimaginat ca funcționarea ei să fie o inițiativă a noului director al SRI, fără știința președintelui României. Încă nu știm cui raportează, cine beneficiază de informațiile prelucrate și cine aprobă planul de operațiuni speciale. Conducerea SRI, președintele României sau structura amintită primește sarcini și avize din afara României? Neclară rămîne și finanțarea acesteia. După informațiile pe care le-am primit, numai o mică parte a bugetului vine din bugetul SRI, restul provenind din zona economiei negre și gri, de la cele peste 100 de societăți comerciale sub acoperire ale SRI, clandestine, necontrolate fiscal și neauditate legal. Toate sunt în situații de evaziune și au atras în consiliile lor de administrație chiar membri ai Comisei parlamentare de supraveghere și control, dar și directori din ministere sau din agențiile care facilitează existența sub acoperire a acestora.
De ce a preluat generalul Florian Coldea înregistrările și rețeaua de acoperiți, plus o sursă de bani? Ce putere o folosește? La ce-i trebuie președintelui Iohannis acest serviciu secret paralel și ferit de controlul parlamentar? La consolidarea în România a unui „stat disciplinar", identificat de profesorul Andrei Marga într-o analiză extraordinară, publicată în ziarul Cotidianul?

Ce rol a avut această structură de operațiuni speciale clandestine în agitația din rețelele sociale, concretizată cu extraordinara mobilizare a utilizatorilor, mai ales a celor tineri, la protestele din aceste zile?”, a scris Cornel Nistorescu.

luni, 22 august 2016

„Dezertări” din Armata română

 Gazeta Cluj - august 15, 2016

Informaţii provenind din rândul militarilor din unităţile dispuse în Bistriţa şi Prundul-Bârgăului relevă o situaţie ieşită din comun care ar trebui să producă frisoane în rândul conducerii Armatei Române. Tot mai mulţi militari, în special din rândul gradelor inferioare, din cei angajaţi pe bază de contract, dar nu numai, „dezertează”. Aceştia părăsesc masiv armata din cauza soldelor extrem de mici. Salariile militarilor din rândul acestei categorii sunt mai mici decât cel al unei femei de serviciu.


Realitatea din rândul militarilor români se pare că este cu totul alta decât cea pe care o vedem la diferite momente protocolare, depuneri de coroane de flori, parade militare, lustru fără nici o acoperire. Ministerul Apărării Naţionale şi-a făcut un obicei de a ascunde sub preş gravele nereguli din armată. Într-un material publicat anterior pe tema dotării Armatei Române cu armament şi tehnică militară de vârf a scos în evidenţă faptul că situaţia este extrem de gravă şi în domeniul respectiv.

Dotare şi salarii second-hand
Dispariţia industriei de apărare naţională a dus la situaţia ca armata să fie dotată cu tehnică second-hand, pe care unii o scot din serviciu, iar România o achiziţionează la preţuri de ultimă generaţie. Armata Română are o dotare bazată pe tehnica şi armamentul moştenit de la armata comunistă de dinainte de 1989, în special în tehnică auto, tancuri, artilerie, aviaţie, marină. S-au mai făcut progrese cât de cât la nivelul unei armate moderne, pe linie de comunicaţii, rachete antiaeriene etc.
Aceeaşi situaţie dezastruoasă se întâlneşte şi în domeniul resursei umane, o stare de fapt cel puţin critică, dacă nu gravă. Desfiinţarea serviciului militar obligatoriu şi transformarea Armatei Române într-una de profesionişti a fost un succes într-o primă fază, tineri care au optat pentru această meserie fiind atraşi de soldele relativ mari la momentul respectiv şi de locul de muncă sigur. Treptat lucrurile s-au deteriorat, diferitele guverne care sau succedat la conducerea ţării, indiferent de culoarea politică, au transformat Armata Română într-o adevărată cenuşăreasă. Niciodată România nu a alocat Armatei resursele financiare conform angajamentelor asumate.
Singurul lucru care a fost atractiv pentru cei care au aplicat pentru meseria de militar profesionist, soldaţi şi gradaţi angajaţi pe bază de contract, au fost misiunile în diferite teatre de operaţiuni externe. Militarii din Bistriţa au participat la misiuni în Somalia, ulterior Angola, Irak, Afganistan, Kosovo etc. Câştigul real îl constituia diurna de misiune, plus solda în ţară. Aceşti bani a fost singurul lucru care i-a motivat pe militari să rămână în armată şi cât de cât instituţia a funcţionat la parametri aproape normali. Cu banii astfel câştigaţi, militari au putut să-şi achiziţioneze câte o locuinţă şi să-şi întreţină familiile.
Cauza principală a plecărilor masive din armată, mai ale în rândul soldaţilor şi gradaţilor voluntari, este nivelul salarizării acestora. Solda lunară a unui asemenea militar este mai mic decât a unei femei de serviciu dintr-o multinaţională. Numărul acestei categorii de militari scade constant, unităţile militare se fragilizează de la o lună la alta, într-un număr care începe să trezească îngrijorări.
Un lucru ascuns cu grijă opiniei publice, ca cel mai preţios secret aflat în posesia armatei, atât de conducerea M.Ap.N, cât şi de guvern, îl constituie faptul că, prin aplicarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare aproximativ 70% din personalul instituţiilor din sistemul naţional de apărare, ordine publică şi securitate naţională, prin care militarii beneficiau de „o măsură reparatorie”, potenţialii beneficiari, în număr de aproximativ 33.000, vor primi începând cu luna august 2016, 50% din cuantumul sumei compensatorii corespunzătoare soldei de merit, aflată în plată la nivelul anului 2009, respectiv diferenţa de 50% începând cu luna august 2017, ceea ce înseamnă: 60 lei!
Se pare că tocmai aceste aşa-zise „măsuri reparatorii” ale guvernului tehnocrat, au dus la „dezertări” masive din armată. La ora actuală, subunităţi, chiar unităţi militare au intrat într-o criză acută de personal, multe funcţii din staturile de organizare nemaiputând fi acoperite cu personalul existent.

Salariile care trebuiau să fie asigurate odată cu intrarea în NATO
Situaţia Armatei Române putea fi alta dacă România respecta acordurile şi angajamentele asumate în baza acordurilor de aderare a tării noastre la Tratatul Atlanticului de Nord (NATO). În conţinutul unui asemenea document, Guvernul s-a obligat să asigure militarilor următoarele plafoane medii de solde, calculate lunar în euro. Facem menţiunea că acest document nu a fost recunoscut oficial şi nici nu a fost dat publicităţii, el circulând doar pe surse. Dar nici nu a fost dezminţit de conducerea M.Ap.N.
Astfel, în baza acestui document, un soldat/gradat angajat pe bază de contract, de la forţele terestre ar fi urmat să aibă o soldă lunară de 1750-2450 euro, la care se adăuga 25-45% în funcţie de vechime. Similar pentru aceiaşi categorie de militari de la aviaţie, paraşutism, marină, tancuri, artilerie AA.
Este sigur faptul, că la un asemenea nivel de salarizare, situaţia era alta şi nu mai exista această adevărată hemoragie în rândul gradaţilor şi soldaţilor din Armata Română. Situaţia nu este mai fericită nici în rândul celorlalte categorii de militari, subofiţerii şi maiştri militari şi ofiţeri, mai ales în rândul celor mai tineri.
Conform aceluiaşi document, un subofiţer, sg. major – plt. adj. de la forţele terestre, unităţi speciale, 2.450-3.450 euro pe lună, plus 22-38% în funcţie de vechime, maiştri militari, 2.750-3450 euro, plus 26-38% vechime, sublocotenet – căpitan, forţe terestre, unităţi speciale, între 3.650-.4.950 euro lunar, plus procentul de vechime de la 24-48%, maior-colonel, forţe terestre, unităţi speciale, între 5.050-7.750 euro pe lună, plus 24-48% vechime, general cu o stea-general cu patru stele, forţe terestre, unităţi speciale, 7.550-11.750 euro lunar, plus încă 15-25% în funcţie de vechime.
Problema soldelor militarilor Armatei Române şi nu numai, a ajuns şi în Parlamentul României. Un parlamentar, bineînţeles că nu din Bistriţa (pe aceşti aleşi ai neamului nu-i interesează problema, deşi în Bistriţa funcţionează una din cele mai mari baze militare din ţară), a adresat o interpelare ministrului Apărării, Mihnea Motoc pe tema salarizării nestimulative, care determină „dezertări” masive din armată. Bine documentat, parlamentarul în cauză scos în evidenţă faptul că solda unui caporal cu vechime de circa 20 de ani nu depăşeşte în prezent valoarea de 1.220 lei net. S-a ajuns astfel la situaţia ca cel puţin la unele unităţi militare din Bistriţa încadrarea să fie de circa 75%, iar la unele chiar mai puţin. Au fost situaţii în ultima perioadă de timp ca subunităţi care participă la diferite exerciţi cu partenerii externi sau la misiuni externe să fie completate cu militari proveniţi din alte unităţi sau subunităţi.
Cu toate alocaţiile bugetare din ultima perioadă de timp, dar nu la nivelul angajamentelor asumate, situaţia este extrem de îngrijorătoare, obiectivele asumate la summit-ul NATO din Ţara Galilor, dar şi la cel de la Varşovia nu sunt îndeplinite.
Gestionarea resursei umane, în special la gradele mici, soldaţi şi caporali, dar şi subofiţeri şi maiştri militari, prin menţinerea unor solde extrem de mici, creează riscuri de securitate pe termen mediu şi lung.

Păreri din interior
Pentru a ilustra cele de mai sus, redăm comentariul făcut de un militar, a cărui nume chiar nu contează.
„Soldatul român nu mai reprezintă nimic în România… e călcat în picioare şi luat la râs de către persoanele care ar trebui să-l motiveze… cu ce inimă crede-ţi că se mai duce soldatul la servici sau în misiuni… doamne fereşte de vreun conflict, să vedem atunci pe cine se bazează România… mă gândesc să-mi dau demisia şi nu sunt singurul care are această intenţie…”
Un alt comentariu făcut tot de un anonim din armată pare să spun ă totul despre situaţia reală din Armata Română.
„…armata, din păcate a ajuns o ruşine, fără bani, fără respect, degeaba scrie …..onoare, patrie… cel mai trist este faptul că statul nu ne ajută cu nimic, salarii foarte mici… în armată nu avem drepturi, numai obligaţii…”.
Doru Costin

joi, 4 iunie 2015

202, ei cu ei şi noi cu noi

Din întâmplare, şi mulţumită democraţiei implementate la noi după căderea dictaturii, am descoperit o situaţie interesantă, care merită pe deplin să fie pusă în dezbaterea şi analiza opiniei publice. Este vorba de recenta decizie 226/2015 a Curţii Constituţionale privind respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 26 alin. (3) teza finală din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, decizie care a intrat în vigoare din 03.06.2015. Un domn din Bacău pe nume Adrian Pădure a epuizat căile de atac oferite de lege privind soluţionarea nefavorabilă a unei cereri de revendicare în temeiul Legii 10/2001. Pentru cine nu cunoaşte despre ce vorbim Legea 10/2001 a reglementat regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Legea a impus un cadru juridic pentru retrocedarea în natură sau stabilirea unor măsuri reparatorii în echivalent faţă de persoanele care au fost deposedate de proprietatea lor din motivele fostelor regimuri populare şi socialiste. Reprezentantul domnului Pădure se plânge Curţii Constituţionale de faptul că prin Legea 10/2001 modificată de Legea 202/2010 nu poate exercita toate căile de atac posibile în sistemul aplicării justiţiei din România. Cetăţeanul Pădure este de părere că prin acest fapt i se îngrădeşte accesul liber la justiţie, drept constituţional de mare importanţă într-un stat de drept. Răspunsul Curţii Constituţionale nu a întârziat să apară şi aşa cum lesne puteam bănui, ba chiar ne-am fi putut aştepta la asta, este o soluţie care depăşeşte problemele “mărunte” ale cetăţeanului, aducând în schimb un omagiu diferitelor Jurisprudenţe care, după circumstanţe, fac din alb negru şi viceversa. Trebuie să spunem, însă, că problema atinsă este de o gravitate severă şi importanţă tulburătoare, deoarece pune în discuţie problema proprietăţii, o condiţie sine qua non a statului liberal şi de drept. De-a lungul istoriei, Statul într-o accepţie modernă s-a desprins din primitivitate doar după ce în urma evoluţiei sociale şi confruntările cu alte puteri a trecut de la familia poligamă la cea monogamă, de la succesiunea matriliniară la cea patriliniară şi de la proprietatea publică la cea privată. De aceea, problema existenţei şi garantării proprietăţii private este esenţială pentru orice stat liberal şi de drept şi este chiar una dintre trăsăturile definiţiei descriptive a statului modern şi democrat, adică nu este democraţie acolo unde nu este garantată proprietatea privată. Încercând o minimă clarificare a problemei proprietăţii private la noi, primul pas va fi înspre legea fundamentală unde descoperim că în textul articolului 44 din Constituţia României se precizează la aliniatul 1 că “dreptul de proprietate precum şi creanţele asupra statului sunt garantate, conţinutul şi limitele acestor drepturi fiind stabilite prin lege”. Acum, de aici fiecare poate înţelege ce vrea. Este interesant însă de observant că prin natura sa un drept nu poate fi în acelaşi timp drept complet şi drept limitat, de aceea în legea fundamental se face referire doar de “restrângerea temporară a unor drepturi şi libertăţi” Dar, recurgând la analogia naturală şi considerând într-un mod explicative-pedagogic funcţiile fiziologiei umane ca drepturi, noi nu putem observa decât faptul că un Creator ne-a înzestrat cu simţuri în sensul utilizării lor complete, nu parţiale sau restricţionate temporal. Procedurile de judecată sunt cele prevăzute de Legea 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Remarcăm că este obligatorie prezenţa unui procuror de la Ministerul Public, că instanţa de judecată care admite excepţia de neconstituţionalitate întocmeşte o “încheiere de sesizare” unde formulează opiniile sale, încheiere ce se transmite şi preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, cu scopul ca aceştia să-şi exprime opiniile în legătură cu cauza, înainte de judecarea excepţiei.Bineînţeles, aici ar trebui să fie şi părţile implicate cu reprezentaţi-avocaţi care au drept de a pleda la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Ei bine, nu cunosc motivele care au dus la specificul acestui ceremonial, dar mie mi se pare neinspirată participarea unui procuror, fiindcă tratarea unei excepţii de neconstituţionalitate nu este similară unui caz penal şi, oricum, temeiurile procesului sunt civile sau contencios-administrative. Pe de altă parte, nu înţeleg din ce cauză nu s-ar impune prezenţa obligatorie a Avocatului Poporului, dacă tot e al “poporului”. Pe urmă, cât de mult pot conta şi ce valoare pot avea opiniile Camerelor, dacă ţinem cont că acestea au emis legile sau textile incriminate, astfel fiind un evident conflict de interese. La formulările – după mine judicioase şi temeinice – ale avocatului domnului Pădure, Curtea a analizat toate cele conforme Legii 47/1992, după care a procedat la propriile raţionamente, în final a dat sentinţa. Au rezultat următoarele. Instanţa de la Bacău (de acolo e domnul Pădure) deşi a trimis o încheiere de sesizare pentru excepţia de neconstituţionalitate, nu se ştie în ce document, probabil în aceeaşi încheiere a menţionat că prevederile legale criticate nu contravin dispoziţiilor constituţionale invocate (deci la propuneri prima instanţă este şi curte constituţională). Procurorul (despre care se poate presupune că este mult mai specializat în acuzare decât în interpretările judiciare) a fost împotriva domnului Pădure spunând că aici este vorba de o “pretinsă diferenţă de tratament juridic, fiindcă la situaţii juridice diferite este admisibil un regim juridic diferit – din perspective căilor de atac”. Partea pârîtă nu s-a prezentat, dar se pare că prin procedurile stabilite de Legea 47/1992 nici nu e nevoie, deoarece există acel procuror care este un fel de “acuzator al pârîtorului”. Mi se pare o procedură asimetrică. De ce acelui procuror nu i se poate opune avocatul poporului rămâne un mister. Cele două Camere, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au catadicsit să adnoteze câteva observaţii pe încheierea de sesizare. Astfel, domnul Pădure s-a trezit într-o asimetrie juridică a excepţiilor de neconstituţionalitate privind retrocedarea imobilelor luate abuziv, oarecum singur în lupta pentru câştigarea drepturilor sale. În actul final de dreptate constituţională ce a venit de la onorabila Curte Constituţională au fost aduse argumente sofisticate pentru a demonstra că limitarea căilor de atac asupra unei decizii judecătoreşti (pe Legea 10/2001) considerate nedrepte nu îngrădeşte deloc accesul liber la justiţie., nu introduce discriminări între cei care s-au judecat înainte de apariţia Legii 202/2010 care a introdus proceduri speciale pentru căile de atac şi că procesul este unul echitabil. În sprijinul deciziei luate, Curtea Constituţională a spus că:: 1) Constituţia nu prevede dispoziţii obligatorii în sensul existenţei tuturor căilor de atac, ci reglementează doar accesul general neângrădit la justiţie; 2) Că instituirea unor reguli speciale pentru calea de atac trebuie să asigure părţilor interesate posibilitatea căii de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti considerate defavorabile; 3) Că de abia lipsa oricărei căi de atac reprezintă imposibilitatea controlării actului de justiţie, adică inexistenţa dreptului de acces liber la justiţie; 4) Că în temeiul aliniatului 2 al articolului 126 din Constituţie privind instanţele judecătoreşti, legiuitorul este îndreptăţit să stabilească competenţe şi proceduri judecătoreşti pentru instanţe; 5) Că posibilitatea atacării prin recurs a hotărârii primei instanţe la Curtea de Apel nu îngrădeşte accesul liber la justiţie; 6) Că în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (adică Curtea Constituţională citează din ea însăşi) s-a statuat în mod constant că accesul liber la justiţie nu presupune dreptul de acces la toate instanţele judecătoreşti (judecătorii, tribunale, curţi de apel, înalta curte de casaţie şi justiţie) şi nici la toate căile de atac prevăzute prin lege (apel, recurs, contestaţie în anulare şi revizuire); 7) Constituţia nu instituie obligativitatea legiuitorului de a garanta parcurgerea tuturor gradelor de jurisdicţie, mai mult articolul 129 din Constituţie spune că procedurile de atac se exercită în condiţiile legii; 8) Că onorata Curte Constituţională a stabilit încă din 2012 că finalitatea acestei reglementări de restrângere a procedurilor nu este îngrădirea dreptului fundamental, ci doar rezolvarea mai rapidă a dosarelor; 9) Că reglementarea nu contravine Convenţiei Drepturilor Omului şi nici procedurilor CEDO; 10) Că articolul 21 din Constituţie privind accesul liber la justiţie nu precizează explicit ca fiind necesare toate căile de atac; 11) Că articolul 13 din Convenţia drepturilor omului prescrie doar un “recurs efectiv” în faţa unei “instanţe naţionale”; 12) Că nu este nici pe departe vorba de un proces inechitabil, deoarece procesul echitabil înseamnă “ca fiecare dintre părţi să dispună de posibilităţi suficiente, echivalente şi adecvate pentru a-şi susţine poziţia asupra problemelor de drept şi de fapt şi ca niciuna din părţi să nu fie defavorizată în raport cu cealaltă.”. 13) Că urmare a aliniatului 2 din al 7-lea Protocol al Convenţiei nu există obligativitatea în materie civilă a parcurgerii tuturor căilor de atac; 14) Că articolul 6 aliniatul 1 al Convenţiei nu garantează dreptul la apel; 15) Că există diferenţă de tratament juridic (deci, discriminare), dar aici se aplică principiul “tempus regit actum”, ceea ce înseamnă că nu există discriminare; 16) Că nu există discriminare, deoarece pentru fiecare în parte există “egalitate juridică”, adică şi cei dinainte şi cei mai de pe urmă au fost tot timpul egali în faţa legii; 17) Că articolul 304 din Codul civil din 1865 ne spune că în lipsa apelului recursul este o cale de atac devolutivă; 18) Că prin Legea 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii 134/2010 (Codul de procedură civilă) ori de câte ori printr-o lege specială se precizează că hotărârea de primă instanţă este supusă recursului, aceasta va fi supusă doar apelului instantei superioare. Vă imaginaţi, dragi cititori, mirarea domnului Pădure când a aflat cât de multe prevederi legale naţionale şi internaţionale se opun dorinţei sale năzdrăvane de beneficia de toate gradele de jurisdicţie prevăzute pe undeva printr-o lege care a trasat nişte cadre generale care să realizeze posibilitatea – printre altele conform cu articolul 6 al Convenţiei drepturilor omului şi cetăţeanului – “de a fi ascultat echitabil”, adică de toate instanţele posibile juridic la noi. Pentru că cu cât sunt mai multe persoane care ascultă, cu atât creşte validitatea adevărului consensual. Mai multe instanţe înţeleg mai bine natura problemei, iar decizia finală va fi mai chibzuită. Poate că va creşte probabilitatea ca reclamantului să I se recunoască dreptul sau să fie convins de nejusteţea cererii sale. Dar, aşa ? Domnul Pădure – care desigur a cheltuit o mulţime de bani ca să-şi atingă dreptul - nu va înţelege niciodată argumentele mai mult sau mai puţin sofisticate şi falacioase, dar nu mai puţin “legale” ale onorabilei Curţi Constituţionale. Va înţelege în schimb cu siguranţă că proverbul “a murit cu dreptatea în mână” este un mare adevăr. Acum, eu nu ştiu dacă domnul Pădure are sau nu are dreptate. Cel mai probabil are, dar trebuia să i se ofere răgazul şi posibilitatea de a fi ascultat de mai multe instanţe. După mine miezul problemei stă în “contradictorialitatea” celor două mari curente şi tendinţe politice de la noi, altfel simplificat acum li se zice “dreapta” şi “stânga”. Celor două li se mai adaugă şi acea perversă capacitate de aliere a “stângii” cu “dreapta”, atunci când interese commune se ivesc. Şirul lung al legilor de reparaţie materială pentru persoanele deposedate abuziv de proprietăţile lor imobile funciare sub regimurile comuniste a început cu Legea 18/1991 şi a continuat cu puzderie de legi şi modificări. Legea 10/2001 la care face apel domnul Pădure este încă emisă sub un regim social-democrat care a dat dovadă că doreşte să restabilească proprietatea furată de comunişti. Încă sub regimul CDR se vorbea de “restitutio in integrum”. După instituirea regimului “dreptei”, o dată cu venirea la putere a “portocaliilor” pretinşi neoliberali, au apărut şi noi doctrine de partid, cu teme şi interese special mai puţin vizibile. Pe urmă a survenit şi criza economică din 2008. E probabil că Legea 10/2001, o lege a regimului social-democrat a devenit deranjantă prin problemele pe care le-a creat regimului de dreapta. Poate prea multe restituiri, poate unele extrem de sensibile, poate în trebuia redus bugetul justiţiei (dar şi altor instituţii) pentru a fi salvaţi antreprenorii ultimului regim şi afacerile lor cu statul, cine ştie. Şi atunci în parlamentul României (dominat nu ştiu de cine) a apărut Legea 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, lege prin care au fost aduse modificări Legii 10/2001 prin articolul XII, astfel: “Alineatul (3) al articolului 26 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi va avea următorul cuprins: " (3) Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel." În felul acesta au fost îngrădite căile de atac împotriva unei decizii judecătoreşti considerate nefavorabile. Să reduci căile de atac sub acoperirea sintagmei “accelerarea soluţionării proceselor” mi se pare o atitudine extreme de cinică, dar - uite, ce să-i facem,- politicienii erau persuadaţi de ideea luării unor măsuri dure împotriva cetăţenilor, bineînţeles în scopul salvării ţării. Acum trăim într-un regim de tranziţie. Deşi premierul Ponta a afirmat că Uniunea Social- -Liberală va urmări principiul “dreptate până la capăt”, situaţia de fapt demonstrează că puterile se luptă mai mult pentru interesele personale decât acelea generale şi că fie orice persoane bine intenţionate schema informală a puterii este atât de bine divizată încât acest principiu nu poate fi îndeplinit. Nu mai vorbim de schema formală care ar necesita analize serioase. Pe de altă parte, dacă nimeni nu atrage atenţia orice măsură din orice perioadă, de sub oricare regim, fie ea cât de anticonstituţională sau anticetăţenească este tolerată dacă fructifică pentru buget. Faţă de argumentaţiile Curţii Constituţionale pot fi aduse obiecţii. Să le luăm pe rând. 1) Dacă Constituţia nu prevede obligativitatea parcurgerii tuturor căilor de atac, nici nu o interzice.Nu putem să angajăm decizii grave luându-ne după asumpţia că “tot ce nu e interzis sau prescris este permis”. Pe de altă parte, principiul constituţiilor, esenţa lor, este de a-i securiza pe cetăţeni, prin împiedicarea arbitrariului şi relei voinţe în procesualitatea legislativă. În plus, statul modern este o organizare a interesului public (care e al cetăţeanului), iar nu a raţiunii de stat (care e a puterii).Interesul public cere ca cetăţeanul să parcurgă toate căile de atac, iar Curtea Constituţională nu avea decât să spună că a noastră Constituţie, în spirit, presupune parcurgerea tuturor căilor de atac, cu scopul celei mai bune ascultări a problemei reclamantului; 2) Aici e vorba de o constatare banală de genul “dacă ţi-e foame trebuie să mănânci”, este superfluă, nu adduce clarificări în problem; 3) Este adevărat, dar un truism, fără legătură cu problema. Problema noastră stă în limitarea, restrângerea accesului la justiţie, dacă se ţine seama de interesul cetăţeanului şi aplicarea legii (procedurii) celei mai favorabile; 4) Este adevărat, dar sensul este interpretat. De fapt, oriunde Constituţia spune “prin lege” se referă la o lege care e emisă sau aprobată de Parlament nu de alte instituţii şi este în “interesul public”. “Nici o lege decât în interesul public” este principiul pe care s-a întemeiat republica romană. De altfel, să judecăm acest sofism. Este proprietatea privată de interes privat sau public ? Oricât ar părea de ciudat, proprietatea privată este de interes public pentru că statul liberal îşi extrage fundamental şi poate supravieţui doar prin existenţa şi garantarea proprietăţii private. Când toată ziua auzim că “statul e cel mai prost proprietar”, când vindem şi privatizăm la nesfârşit, ne codim să asigurăm toate procedurile necesare pentru restituirea dreptului de proprietate privată. Dar care este interesul public mai important ? Soluţionarea rapidă a unei probleme de proprietate sau soluţionarea mai chibzuită şi mai corectă. Nu cumva, a doua variant adduce mai multă mulţumire cetăţenilor şi stabilitate statului. Şi cum ? Nu s-ar fi găsit destul de uşor alte măsuri pentru accelerare ? 5) Fals, pentru că noi nu vorbim de o justiţie ca o noţiune generală, ci de un sistem cu structuri şi proceduri pe care să-l putem accesa în totalitate. Evident că e vorba de o îngrădire a libertăţii de acces la toate capacităţile sistemului, iar dacă eşti îngrădit în parte, atunci ai îngrădit şi întregul; 6) Eroare logică. Adică, Curtea a hotărât ceva, după care îşi ia propriile hotărâri ca izvor de drept. Dar, să presupunem că nici Curtea Constituţională nu e infailibilă, mai poate greşi. Şi atunci, cum să consider propriile erori ca fiind corecte şi izvor de drept ? 7) Se reia punctual 1 şi se aduce argumentul că procedurile de judecată (atac) se stabilesc în condiţiile legii. Formal nu se poate spune că e fals, însă nici nu poate fi vorba să umplem ţara de legi speciale care să modifice legi ce şi-ai dovedit eficienţa, să genereze confuzie şi nedreptate. Faptul că forma lingvistică spune “legii”, iar nu “unei legi” înseamnă că nu vorbim de un dativ, ci de o articulare, deci de o lege cunoscută, mai veche sau imediat ulterioară Consituţiei, dar în orice caz cunoscută şi acceptată ca echilibrată şi egală de către cetăţeni; 8) Revenim la eroarea logică de la punctul 6, prin care Curtea decide că nu poate greşi şi îşi adoptă ca izvor de drept hotărâri anterioare; 9) Formulare general neargumentată; 10) Sunt reluate punctele 1 şi 7; 11) Este unul dintre cele mai greu de interpretat şi explicat articol al convenţiei, dar care în nici un caz nu spune un singur recurs. “Are dreptul la acordarea unui recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale” se spune în franceză “a le droit a l’octroi d’un recours efectif devant une instance nationale” unde “un” nu înseamnă unul, nefiind numeral ci articol nedefinit. Astfel, când spunem “o vacă are următoarea morfologie” nu înseamnă că e vorba de o vacă, ci de noţiunea de vacă (abstractizarea tuturor vacilor. Tot aşa aici e vorba de “recurs” în sens general, fiindcă nu se referă la recurs ca procedură şi la eficacitatea unui recurs. Dacă abordăm textul în limba engleză ne putem lămuri mai bine “ARTICLE 13 (Right to an effective remedy) Everyone whose rights and freedoms as set forth in this Convention are violated shall have an effective remedy before a national authority notwithstanding that the violation has been committed by persons acting in an official capacity”. În traducere este vorba de “dreptul la o remediere (reparaţie juridică) eficace”. Putem observa că această Curte Constituţională se joacă cu traducerile (în orice caz nu traduce corect) sau încearcă să ne păcălească. Argumentul este fals. Chiar şi în franceză sensul se apropie mai degrabă de “are dreptul de a recurge la …”. Să mai menţionăm şi faptul că la origine acest drept a însemnat şi procedura verificării constituţionalităţii unei decizii. 12) Păi, chiar asta e problema. Prin adoptarea Legii 202/2010 justiţiabililor li se restrâng posibilităţile suficiente (şi necesare). Dacă legiuitorul gândeşte că din prea buna calitate a justiţiei sunt suficiente numai hotărârea de primă instanţă şi recursul la curtea de apel, atunci îl rugăm să desfiinţeze celelalte căi de atac. Pe de altă parte –cine poate şti cu avalanşa de modificări peste modificări – Legea 10 până la modificare nu cunoaştem cum poate fi interpretat aliniatul 4 unde se precizează că pârîtul poate recurge la căile de atac stabilite de lege (care lege ?). Simetria e cam asimetrică. 13) Aici, pe penal, cam aşa e. Se pare că juriştii din Parlamentul anului 2010 chiar s-au inspirat mult de la această prevedere, Dar prevederea este o garanţie suplimentară pentru o persoană care ar putea suferi pedepse extreme de grave. Ce are însă o prevedere din penal cu o justificare pe civil ? Nu există legătură de cauză-efect între cele două coduri, în nici un caz dreptul penal nu îl determină pe cel civil. Exprimarea “ca urmare a articolului din… nu există obligaţia…” este incorectă şi identică uneia de genul “ca urmare a articolului 11 din Convenţie nu există obligativitatea învăţătorului de a aduna copiii în coloană la deplasarea prin oraş”. Pe de altă parte, dacă analogia cu Codul penal este atât de plăcută, de ce nu se recurge la principiul din penal al legii mai favorabile ? 14) Vai ce bine că nu garantează dreptul la apel ! Uite că putem aplica liniştiţi legea internaţională. Dar, aici nu se aplică principiul că “tot ce nu e interzis e permis” ? Fiindcă articolul 6 din Convenţie se ocupă doar de procesul echitabil nu de recursuri şi apeluri, de jurisdicţii. Şi dacă nu le interzice înseamnă că le permite. 15) “Tempus regit actum” este principiul după care actele juridice se încheie (judecă) după legea civilă în vigoare (mai nouă). Numai că în cazul nostru avem altă situaţie. E vorba de faptul că o lege special din 2010 modifică o lege din 2001, schimbă condiţiile de accesibilitate la căile de atac din justiţie şi produce efecte în viitor punându-i în condiţii inegale ca procedură de judecare pe justiţiabilii de dinainte şi cei de după momentul 2010. Dar toate căile de atac posibile rămân încă posibile însă numai pentru alte speţe cu legi commune nu special. Mă întreb care este rolul legilor speciale. Să restrângă drepturile oferite prin legi comune ? 16) Aceeaşi Mărie, cu altă pălărie, asemănător punctului 15. Dar, aşa se poate zice şi că am fost egali în faţa legii şi atunci când comuniştii au tâlhărit proprietatea. Şi poate că onorata Curte Constituţională a ajuns la un adevăr metafizic important. Dacă contează numai legea ca abstracţiune absolută este evident că o concluzie se impune. Se poate spune la fel de simplu “toţi suntem egali în faţa morţii”, dar nu este la fel de adevărat că “toţi suntem egali în faţa vieţii, deci nici în faţa justiţiei”; 17) Acum, după atâta modernism trebuia să ajungem şi în anul 1865 şi la al său Cod civil românesc unde cică se spune că în lipsa apelului recursul devine “devolutiv”. De aici s-ar înţelege că recursul stabilit pentru Legea 10/2001 provoacă o nouă judecată de fond permiţând administrarea de noi probe. Aproape că m-am bucurat de “mâna de ajutor” dată domnului Pădure, dar m-am întristat când am auzit că există şi reguli limitatoare ale “devoluţiei”. “Tantum devolutum quantum apelatum” şi “tantum devolutum quantum iudicatum” care chipurile înseamnă că se rejudecă, dar numai pentru plângerile cerute în prima instanţă şi nu poate fi lărgit cadrul procesual. Adică, devoluţia asta (o altă capcană a republicii romane) e o rejudecare limitată, care nu permite introducerea altor aspecte ce ar putea să-ţi redea dreptatea. Ne imaginăm uşor că dacă nu se schimbă perspective, nu se schimbă nici hotărârea iniţială. 18) Ei şi acum trecem repede la Noul Cod de Procedură Civilă adică Legea 134/2010 la care face referire Curtea Constituţională. Este adevărat că aici începând cu articolul 44 care deschide capitolul “Recuzarea” sunt reglementate diverse aspecte ale recuzării şi în cele din urmă se ajunge la articolul 53 care se referă la căile de atac împotriva recuzării judecătorului şi unde regăsim oarecum formularea Curţii Constituţionale. Mai sunt, pe urmă, şi alte precizări care nu seamănă cu ce spune Curtea Constituţională. Însă, când ajungem la Legea 76/2012 de punere în aplicare a Legii 134/2010 (noul cod de procedură civilă) găsim la articolul 7 formularea: “ (1)Daca prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de cate ori printr-o lege speciala se prevede ca hotararea judecatoreasca de prima instanta este "definitiva", de la data intrarii in vigoare a Codului de procedura civila, aceasta va fi supusa numai apelului la instanta ierarhic superioara. (2)Dispozitiile alin. (1) se aplica si in cazul in care printr-o lege speciala se prevede ca hotararea judecatoreasca de prima instanta este "supusa recursului" sau ca "poate fi atacata cu recurs" ori, dupa caz, legea speciala foloseste o alta expresie similara. (3)Dispozitiile alin. (1) si (2) nu se aplica in materie de contencios administrativ si fiscal, inclusiv in materia azilului.” Aceasta este monumentalitatea legiuitorului în ale dreptului civil românesc. Mai întâi aflăm că motivarea supunerii numai apelului la instanţa ierarhic superioară este dată de criteriul “hotărîrii definitive a primei instanţe”, şi acesta este stabilit de legislative, nu de justiţie. Cu alte cuvinte legiuitorul obligă justiţia la judecăţi sumare de tipul curţilor marţiale, obligă la o decizie chiar dacă ascultarea părţilor nu s-a putut efectua cu suficienţă. Pe urmă, după ce ne explică principiul, legiuitorul ne spune că “definitiv” este totuna cu “”supusă recursului”, “poate fi atacată cu recurs” sau alte expresii similar. Deci, pentru legiuitor “definitivul” este egal cu “nedefinitul”, “terminatul” este identic cu “neterminatul”. Fiecare să judece cum vrea, iar dacă nu vrea sau nu înţelege, atunci să lase legiuitorul să-şi facă treaba cu justiţia. Ne putem întreba ce rost au toate aceste legi care la început par drepte, după care din ce în ce mai mult prin modificările şi tertipurile la care sunt supuse devin contrare scopului emiterii acestora. A existat buna intenţie şi credinţă pentru interesul public şi scopul legii sau există interese oculte ? Sunt de observat câteva lucruri. Că există o reglementare prin care cică nu ai voie să critici deciziile justiţiei, deoarece chipurile i-ai afecta independenţa. Că din panoplia de mijloace a cîinelui de pază a democraţiei – mass-media încă de la începuturile noii orânduiri a lipsit şi lipseşte şi în prezent genul publicistic “cronica juridică”. Că atenţia opiniei publice este orientată numai spre cazuri penale şi infracţiuni de înaltă corupţie. Reflectată mediatic, justiţia parcă nu există pentru omul obişnuit cu speţe de drept civil. Din câte am auzit există un număr imens de procese care alimentează cu taxe statul de drept şi o armată de avocaţi. Şi, parcă,legislativul a creat un cadru care îi încorsetează chiar şi pe judecători în judecarea dreaptă şi restabilirea drepturilor violate. Acum să revenim la problema Legii 10/2001. Am ascultat părerea unor specialişti în domeniu în versiunea online a revistei române de drept privat (http://www.rrdp.ro/articole-revista/72). De acolo a reieşit că există 2 opinii privind persoanele care din diverse motive nu au făcut cerere de revendicare conform Legii 10/2001. Una cum că este inadmisibil să-ţi mai ceri dreptul, a doua că este admisibil. Cât priveşte teza inadmisibilităţii ea ar fi ca un fel de sancţiune pentru proprietarii “neglijenţi” sau “pasivi” faţă de proprietatea lor: “Aceastã sancţiune – pierderea dreptului de proprietate - nu constituie însã o încãlcare a principiului garantãrii proprietãţii private, câtã vreme, potrivit Constituþiei, "conþinutul şi limitele dreptului de proprietate se stabilesc prin lege", iar stabilirea unor termene de exercitare ori de valorificare a unui drept, cum este cazul dreptului la acţiunea în revendicare, este impusã de necesitatea de ordin general a clarificãrii rapide şi definitive a situaţiei juridice a unor imobile al cãror titlu de proprietate este incert ori aflat de multã vreme în litigiu. Privarea persoanelor îndreptãþite de bunurile lor, ca urmare a nerespectãrii termenelor şi a procedurilor de restituire este, aşadar, o mãsurã legalã care sancţioneazã, pentru raţiuni de ordine publicã, pasivitatea ori neglijenþa foştilor proprietari, fiind, totodatã, compatibilã şi cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeanã pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãþilor fundamentale.” Din nou se face apel la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului articolul 1 din Protocolul adiţional nr. 1. În articol se precizează că “nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauze de utilitate publică şi că statele pot da legi pentru utilizarea bunurilor în proprietate conform interesului general sau pentru impozite, contribuţii şi amenzi”. Se vede că la noi interesul general este să-l pedepsim pe cel care nu a depus cerere în termen şi cum ? Răpindu-i din nou proprietatea aşa cum au făcut-o odinioară comuniştii. Ce să spunem însă de vârstnicii care frecvent suferă de deficienţe cognitive ? Multora dintre aceştia nu li s-a luat casa (imobilul), ci numai un teren de lângă acesta. Dar, de unde să ştie aceştia de perversa precizare din Legea 10/2001 care după o descriere a cazurilor legate de imobile ajunge la definiţii filosofice decretând la articolul 6 că “prin imobile (în sensul prezentei legi) se înţeleg terenurile (intravilane) preluate abuziv”. Sunt vinovaţi că în limba română “imobilul” este sinonim cu casa, nu cu terenul ? Cei mai mulţi nu au făcut cerere pentru că au fost de la început induşi în eroare. Ei sunt neglijenţi nu-i aşa ? Atunci trebuie pedepsiţi. Pe când te-ai dumirit cum stă treaba, degeaba. Iată cum statul îţi garantează toate drepturile, eşti egal în faţa legii, totul e echitabil, dar ai murit cu dreptatea în mână. Un stat care se pretează la orice subterfugiu când îşi vede periclitate interesele. Probabil că pînă şi formularea “notificare” a fost folosită pe undeva ca argument la reducerea căilor de atac, deoarece într-o situaţie unde nu se fac cereri de restituire, ci notificări treaba e mai simplă, nu necesită multe proceduri. Dar ce să facem cu cei mai tineri ? Cunosc ei toate hăţişurile legislative, ale justiţiei ? Nu şi din această cauză nu se pot prezenta singuri în faţa instanţei. Au banii să angajeze un fel de avocat al casei ? Nu prea cred. Şi pe urmă, chiar dacă ar avea, experienţa demonstrează că atunci când puterea nu vrea nu câştigă decât cei care poate au relaţii sau un noroc chior. Situaţia va continua tot atâta vreme cât nivelul de instruire al populaţiei este submediocru şi intelectualii sunt fie pasivi, fie cumpăraţi, fie semidocţi, fie laşi. Mi-ar plăcea să aud grupurile informale din străinătate exprimându-şi opinia despre cele spuse, dar tare mă tem că un material de genul acesta este prea lung şi prea plictisitor. Cine doreşte să citească materialul descoperit de mine pe net îl poate găsi la http://lege5.ro/Gratuit/gy4dinrvgm/decizia-nr-226-2015-referitoare-la-respingerea-exceptiei-de-neconstitutionalitate-a-prevederilor-art-26-alin-3-teza-finala-din-legea-nr-10-2001-privind-regimul-juridic-al-imobilelor-preluate-in-mod-ab 
Emil Pop

sâmbătă, 11 aprilie 2015

Propunerile domnului Col.r. avocat Viorel Iepure privind proiectul Legii pensiilor militare de stat

Punct de vedere și propuneri la proiectul Legii pensiilor militare de stat O nouă lege privind pensiile militare de stat trebuie să repare, în sfârșit, eroarea fundamentală comisă prin includerea pensiilor militare în Legea nr. 119/2010: schimbarea naturii juridice a acestora. Pentru aceasta, cei chemați să elaboreze o lege dreaptă în acest domeniu nu o pot face fără să înțeleagă și să-și însușească 2 aspecte fundamentale care caracterizează esența existenței și funcționării organismului militar: 1) Statutul militarilor se diferențiază fundamental de toate celelalte sub aspectul specificului muncii, al modului de recompensare a acesteia și al momentului încetării ”contractului” dintre militar și stat; 2) Pensia, la fel ca și solda, trebuie să reflecte ierarhia militară, respectând principiul nediscriminării între persoane care s-au aflat/se află în aceeași situație dar și asigurând tratarea în mod diferențiat a persoanelor care s-au aflat/se află în situații diferite. 1. În ce privește primul aspect, este bine cunoscut faptul că activitatea militarilor nu a fost niciodată remunerată cu ”retribuție” sau cu ”salariu” ci cu ”soldă”. Diferența nu este doar una terminologică, formală, ci este una de fond și ține de esența statutului de militar: munca acestuia nu poate fi evaluată și normată a priori. Spre deosebire de salariații civili din orice sector public sau privat, care încheie contract de muncă în condițiile prevăzute de Codul muncii (funcția și atribuțiile concrete ale postului, durata normală a muncii exprimată în ore/zi şi ore/săptămână, normarea muncii, interzicerea muncii forțate, etc.), ”contractul de muncă” al militarilor de carieră îl constituie jurământul militar și Statutul cadrelor militare, acte care impun sarcini și obligații specifice, mergând – în caz de nevoie – până la sacrificiul suprem, dar și o multitudine de restricții și îngrădiri ale drepturilor și libertăților. Drept consecință, solda – ca o contraprestație a unei munci care nu poate fi normată – este o remunerație stabilită în funcție de gradul militar și de funcția îndeplinită în ierarhia militară (remunerația de bază a militarilor se compune din ”solda de grad” și ”solda de funcție”) care, cu cât sunt mai înalte impun și responsabilități mai mari și sarcini mai complexe. În mod corespunzător, și pensia acordată la trecerea în rezervă – chiar dacă se calcula pe baza veniturilor din ultima perioadă de activitate – reflecta, în primul rând, răspunderea și complexitatea funcției îndeplinite, elemente care influențează direct gradul de uzură fizică și psihică al militarului. Pe de altă parte, pensia militară de serviciu a fost acordată și în considerarea faptului că pensionarii militari au o situaţie specială faţă de alţi pensionari, în sensul în care, în funcţie de necesităţi, pot fi mobilizaţi sau concentraţi, nefiind retraşi complet din activitatea profesională. Pensionarii militari aflați în rezervă fac parte – conform Legii nr. 446/2006 privind pregătirea populației pentru apărare și Legii nr. 80/1995 privind Statutului cadrelor militare – din rezerva operațională. Întâmplător sau nu, tocmai ofițeri din această categorie au fost mai afectați de procesul nedrept al recalculării/revizuirii pensiilor militare. Raportarea pensiei revizuite la veniturile obținute pe parcursul carierei de militar activ prin intermediul ”principiului” ca și cum s-ar fi contribuit, apare – dincolo de imposibilitatea dovedirii tuturor veniturilor – ca o măsură nefundamentată, ilogică și chiar aberantă. Pensiile militare de stat, în acord cu remunerațiile militarilor activi (soldele), au fost acordate întotdeauna ținându-se cont de specificul activității desfășurate dar și de statutul militarilor în rezervă. Militarii răspund întotdeauna prompt, la orice oră, atunci când sunt chemați să-și facă datoria, fără să dea prioritate multiplelor probleme personale ori familiale pe care – ca orice cetățean al acestei țări – le au, fără să stea să calculeze cât de mare ori cât de importantă este ”contributivitatea” lor prin ceea ce fac și fără să analizeze cum ar putea-o contabiliza în perspectiva pensiei. Ei știu doar că au depus un jurământ și că, în virtutea acestuia, trebuie să-și facă datoria fără să fie nevoie să semneze contracte sau acte adiționale cu norme de muncă, timp de lucru, etc., etc. Mai știu însă că – la fel ca peste tot în lumea civilizată – sarcinilor, obligațiilor și sacrificiilor unice impuse de statutul de militar le corespund drepturi care înseamnă obligații corelative din partea organelor statului, pe care guvernanții nu și le pot reconsidera în mod arbitrar, umilindu-i pe militari! Pentru că nu poate fi caracterizată altfel fapta de a desființa pensiile militare de stat ”în interesul public” și de a diminua cuantumul multora dintre acestea (mărindu-l substanțial pe al altora!), urmată de o îndelungată așteptare a unei legi reparatorii, până când o mare parte dintre militarii în rezervă/retragere vor ieși din sistem ”pe cale naturală”. Apărarea țării depinde și de atenția acordată rezervei armatei iar interesul apărării țării nu poate fi subordonat intereselor politice partizane sau de grup. Pensiile militare de stat au constituit de-a lungul timpului ”originalul” pensiilor de serviciu, fiind pe deplin justificate întrucât reflectau statutul cu totul aparte al unei bresle chemate să-și apere țara chiar cu prețul sacrificiului suprem. Fără a contesta necesitatea și justețea unora dintre ”copiile” apărute după 1990, nu înțeleg ce resorturi au stat la baza distrugerii originalului, în condițiile în care, chiar și (sau mai ales) în urma integrării euro-atlantice a României, consolidarea sistemului propriu de apărare (inclusiv a rezervei armatei) constituie o necesitate stringentă. 2. Cu privire la cel de-al doilea aspect, pentru înlăturarea haosului generat de reglementările în domeniu din ultimii 5 ani și de modul de aplicare a acestora, este nevoie ca o nouă lege a pensiilor militare de stat să fie adoptată cât mai urgent, să fie una cu adevărat reparatorie și să înlăture orice discriminare (pozitivă sau negativă) între beneficiarii ei. Ori, sub acest ultim aspect, este imperios necesar ca proiectului intrat în dezbatere parlamentară să-i fie aduse următoarele trei amendamente: a) Recalcularea după criteriile noii legi a tuturor pensiilor militare aflate în plată, inclusiv a celor rezultate în baza Legii nr. 119/2010, a O.U.G. nr. 1/2011 și a Legii nr. 241/2013. Recalcularea doar a pensiilor stabilite în baza Legii nr. 263/2010 ar însemna o discriminare negativă a unui mare număr de militari pensionați până în anul 2010, discriminare care nu poate fi justificată prin protejarea intereselor unui grup restrâns de pensionari cărora le-a fost majorată substanțial pensia prin recalcularea/revizuirea efectuată în temeiul Legii nr. 119/2010 și O.U.G. nr. 1/2011. Interesele acestora din urmă sunt oricum protejate prin aplicarea principiului dreptului câștigat (art. 113 din proiect). b) În strânsă legătură cu primul amendament este și necesitatea aplicării acelorași dispoziții legale privind condițiile de muncă, așa cum au fost modificate prin H.G. nr. S.1019/2010 și Ordinul nr. M.S.132/2010 al M.Ap.N., dispoziții care nu au fost respectate cu ocazia recalculărilor/revizuirilor efectuate până în prezent deși atât art. 8 din Legea nr. 119/2010 cât și art. 3 al. 3 din Anexa nr. 3 (Metodologia de calcul) la O.U.G. nr.1/2011 stipulează că dispozițiile legale privind condițiile de muncă se aplică ”cu modificările ulterioare”. Este moral, logic și echitabil ca două persoane care – desfășurând aceeași activitate – au lucrat în același timp, în același loc și în aceleași condiții de muncă, să fie tratate în mod egal sub aspectul recunoașterii drepturilor aferente acelor condiții de muncă, indiferent dacă s-au pensionat anterior sau ulterior unei modificări legislative care schimbă nivelul de încadrare în condiții de muncă al activității sau locului de muncă respectiv. c) Departajarea, sub aspectul drepturilor de pensie, între militarii care și-au desfășurat activitatea în grupa ”condiții speciale” și cei care și-au desfășurat activitatea în grupa ”alte condiții”, cele două grupe implicând grade diferite de responsabilitate, stres și uzură fizică și psihică. Introducerea celor trei amendamente este necesară pentru respectarea principiului nediscriminării consacrat în art. 16 al. 1 din Constituție privind egalitatea cetățenilor în fața legii și în art. 14 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale. 06.04.2015 Col. r. avocat Iepure Viorel

joi, 19 martie 2015

La răscruce de...partide

Apropierea anului viitor cu grăbitele deja alegeri parlamentare produce şi o efervescenţă deosebită privind înfiinţarea de noi partide, transformarea celor existente, introducerea democraţiei directe etc. Sute de grupuri dezbat pe "web" de la lucruri serioase pînă la utopii politice. Printre acestea există şi un grup militar care doreşte înfiinţarea unui nou partid. Aşteptăm lămuriri suplimentare şi o îndrumare din partea preşedintelui SCMD. Desigur că aanul viitor ne va pune pe toţi în situaţia de a legitima prin vot noi politicieni care afişează programe politice, afirmând totodată că acestea sunt în folosul cetăţenilor. Cercetând paginile internetului  (grupuri şi forumuri, dintre care o mare parte cenzurează opiniile vizitatorilor), luând cunoştinţă de alte opinii personale şi bazându-mă pe o parte din literatura democrată pe care am reuşit să o citesc, dar şi pe trăiri personale legate de "buna guvernanţă", am încercat să întocmesc o schiţă sumară a unui program politic decent, cu soluţii pentru problemele cetăţenilor. Este evident că la fel cu orice creaţie subiectivă acest text nu conţine decât un adevăr relativ care este susceptibil prin dezbatere la apropierea de adevărul general. Desigur că propunerea unui proiect care nu provine de la un avocat sau hârşit politician este un act de îndrăzneală, în consecinţă cer apriorică iertare. În urma citirii textului nu le propun colegilor din sindicat nici orientări de gândire, nici susceptibile afilieri la viitoare partide, ci doar în a-şi rezerva momentul necesar de reflecţie dinaintea unei viitoare perioade ce se prefigurează extrem de zbuciumată.Este la voinţa conştiinţei lor libere să evalueze, să discearnă şi să decidă în cunoştinţă de cauză asupra atitudinii politice dorite. Le mulţumesc tuturor pentru înţelegere.


Program Politic Generic by emil pop

vineri, 6 februarie 2015

... Mai multă lumină


Toate revoluţiile sunt însoţite de isterie colectivă. Să ne aducem aminte că în 1789 o mulţime de măcelari şi brutari francezi au fost duşi la execuţie doar pentru că aveau burtă, fiindcă – nu-i aşa ? – asta ar fi însemnat că furau din hrana poporului. Şi toate revoluţiile se termină după devorarea celor mai devotaţi fii, ajungându-se în final la schimbări structurale în mentalitate şi instituţii. Din perspectiva aceasta nu ştim ce să zicem despre revoluţia noastră din 1989 decât că nu s-a terminat. În cei 25 de ani parcurşi am aflat de mai multe ori că tranziţia mult visată nu s-a încheiat, că instituţiile de stat au fost când mai rele când mai bune, însă niciodată atingând stabilitatea perfecţiunii, că oamenii politici ba s-au reformat, ba nu s-au reformat, că economia ba e de piaţă, ba e de „paiaţă”  ş.a.m.d. Aşa că acum descoperim că ne găsim în plină beznă. Mai multă lumină ne aduce recentul scandal, dar din păcate nu ne dăruieşte liniştea necesară. Eu nu ştiu ce să mai cred, dar oamenii aceştia nu-şi dau seama că românii fiecare din ipostaza personală au nevoie de linişte emoţională  ca să meargă la muncă unde să producă valori economice şi sociale, să-şi crească copiii, să-şi îngrijească nepoţii şi ce-o mai fi fiind necesar în viaţă. Nu de permanente şocuri dozate şi administrate cu ştiinţă şi rafinament. Dacă până mai ieri societatea polarizată în iconoduli pesedişti ai conservatorismului naţional moderat şi iconolatri pedişti ai lui "Big Deal" nutrea speranţa că se poate ajunge la progres economic şi social prin reformele aferente ideologiilor nominaliste ale aparentelor nuclee de putere amintite, astăzi în urma dezvăluirilor şocante ni se pun ochelari gălbui de tragere prin care  să observăm o societate în care nu mai poţi avea încredere în nimeni, una în care instituţiile naţionale „de drept” ale statului  sunt puse sub acuzare. Că România este condusă de un fel de ocultă misterioasă a cărei principală preocupare ar fi spionarea tuturor politicienilor cu „schelete” în dulap hai că mai putem crede. Dar, că aceasta ar fi la picioarele unui funcţionar înalt din SRI care stăpâneşte „cătuşele”, în consecinţă aservind conştiinţele şi comportamentele tuturor românilor nu prea e de crezut. Teoria conspiraţiei se împotmoleşte în chiar argumentul forte (sursă alternativă de informaţie pentru fostul preşedinte) al deconspiratorului. Cine a deţinut sau deţine şi în acest moment cătuşele ? Ocolind pentru o vreme teoria conspiraţiei textualitatea discursului ne orientează înţelegerea către un  peisaj halucinant încărcat cu o mizerie morală nemărginită. O clasă politică venală, oameni de afaceri care trăiesc furând economia de stat, instituţii controlate prin şantaj, un traspartinism delincventual, obedienţa şi servilismul unor instituţii de „drept”, un mediu manipulator prin varii mijloace, toate întinând obiectivele revoluţiei ce a început în 1989. Cel mai mult surprinde, însă, lipsa onoarei. Lipseşte absolut persoana care gândind doar la Dumnezeu şi Sinele său să iasă din capcana Răului, fie ca învins temporal, dar câştigând un loc binemeritat în lumea celor Drepţi, fie la limită ca infractor moral. Într-un joc burlesc ce frizează mai ales absurdul doar deconspiratorul are onoarea emergerii din cercul răului, deşi codificată juridic acţiunea pare tardivă şi inutilă. Ne găsim într-o perioadă de schimbare politică care ar trebui să decurgă nu în mod bizantin, ci în linişte şi respectând esenţial  voinţa electoratului. Asta ar însemna ca scena statului-spectacol să-i mulţumească pe iconolatri, ne-nemulţumindu-i în acelaşi timp pe iconoduli. Din păcate nu pare să fie aşa. Decizia politică pare să fie influenţată din ce în ce mai frecvent de acei izbucari-feisbucari, un electorat virtual şi pe undeva ocult din moment ce nu-şi etalează identitatea. Chiar dacă nu are sau nu-şi etalează scheletele, profilul acestui tip de electorat este mai bine cunoscut de patronii Facebook decât de deţinătorii supremi ai cătuşelor de la noi. Iar, de aici să creadă fiecare ce poate. În ce se petrece acum nu putem discerne obiective, ci doar tendinţe. Puţinele informaţii care au circulat puse cap la cap reflectă visul ocultei care doreşte recentralizarea extremă a statului: o republică prezidenţială (cu un preşedinte cu puteri sporite), un parlament redus (fără putere efectivă), un pluripartidism anihilat prin impunerea unei rotative guvernamentale generate de existenţa a numai două partide mari, un singur serviciu secret (care să le încorporeze pe toate celelalte împreună cu arhivele respective, renunţându-se bineânţeles la o parte dintre specialişti, nu ştim pe ce criterii), o „regionalizare” din care nu ştim cum va fi rezolvată problema secuiască, o nouă Constituţie despre care nu ştim ce raporturi va avea cu drepturile omului, cu naţiunea română, o armată supusă integral strategiei de comandă străine. Nu se întreabă nimeni de în spiritul valorilor liberalismului englez parlamentul e bicameral ? Printr-o condiţie istorică, o cameră trebuia să exprime vocea poporului, cealaltă a specialiştilor (burghezia), iar prin organizarea medierii interesele cetăţenilor se transformă în decizii de putere. S-a întrebat cineva de ce în orice stat sunt mai multe servicii secrete ? Pentru că în felul acesta abuzul de putere poate fi mai uşor de prevenit, serviciile controlându-se reciproc. Ontologia politică la fel ca existenţa propune opoziţii doar astfel echilibrându-se balanţa între bine şi rău. Societatea nu este o cazarmă sau o vânătoare de mistreţi. Înainte de a împuşca de obicei se negociază, pe urmă se ajunge la consens. Din păcate, se întrevede un scenariu contrar. Dar, pentru a se ajunge la toate aceste schimbări este nevoie de paralizarea raţionalităţii  cetăţenilor, prin deturnarea atenţiei, şoc emoţional şi persuasiune. Un şoc emoţional ni se aplică acum prin falsa problemă din S.R.I. De ce trebuie să ne fie zdruncinată încrederea într-o instituţie destinată cu preponderenţă asigurării siguranţei naţionale ? Cine introduce pe internet mesaje defăimătoare şi cine operează sincron în mediul real pentru asigurarea plauzibilităţii mesajelor şi sporirea impactului emoţional ? Desigur „oculta”, desigur  spionul „scheletelor” şi stăpânul „cătuşelor”. Dar, nu mai puţin adevărat este că oculta doreşte preluarea puterii totale prin orice mijloc. Până la urmă cheia rezolvării problemei stă în identificarea ocultei.
Acum despre toate astea cei care mai pun mâna pe câte o carte şi citesc ar trebui să ştie câte  ceva. Pentru că din când în când persoane extrem de inteligente lansează mesaje de avertizare sub forma unor cărţi cu cheie. Ce sunt cărţile cu cheie ? O ştie orice iniţiat – nu mason, ci în litere. Cărţile cu cheie conţin texte cărora după o grilă de interpretare destul de obscură li se pot asocia semnificaţii multiple, dintre care una sau mai multe reprezintă mesajul real pe care scriitorul a vrut să-l transmită. Prima carte cu cheie cred că o cunoaştem cu toţii. Despre celelalte rămâne să mai studiem. Acum voi aduce în discuţie doar două. Mai întâi sunt de citit două schiţe din cartea „Pergamentul diafan”(http://www.polirom.ro/catalog/carte/pergamentul-diafan-%E2%80%A2-ultimele-povestiri-1083/ a regretatului Ioan Petre Culianu. „Intervenţia zorabilor în Jormania” şi „Jormania liberă” par să încifreze şi descifreze evenimente petrecute înainte, în timpul şi imediat după revoluţia română.  Cartea poate fi găsită câteodată în format "pdf" printr-o căutare pe "Google". Pe urmă, este de citit romanul talentatului fost senator liberal şi co-întemeietor de după revoluţie al respectivului partid naţional-liberal român Ionel Săndulescu, roman ce se intitulează „Cogito”(http://www.coltulcolectionarului.ro/blog/wordpress/cogito-de-ionel-sandulescu/). Este o poveste-poezie, o autoreferenţială din care fiecare poate înţelege ce doreşte. O întâmplare ciudată care îl introduce pe subiect în lumea ficţională a unei masonerii oculte cu sediul în munţii Atlas din Maroc şi care stăpâneşte lumea prin posedarea unor canale şi echipe media  în arealele de interese, pe urmă mister, poate şi crime, serviciul secret francez, în final eliberarea mistică. Nu ştim dacă „cogito”-ul cartezian al îndoielii care garantează existenţa este sau nu înlocuit ori măcat substituibil cu acela al credinţei. Am încercat să dau de originile sursei de inspiraţie şi am descoperit că în Maroc masoneria s-a înfiinţat foarte de mult, că a fost prima ţară care a recunoscut  statalitatea Americii după desprinderea prin revoluţie de Marea Britanie şi că acolo există o luminoasă înţelepciune „maură”. Ba chiar am citit lucrarea unui umanist marocan ce vorbea despre „regionalizarea” din Maroc, o problemă complicată legată de entitatea geografică Sahara din Vest şi de cea politică Republica Arabă Sahara de Vest, ne-ar putea lămuri grupurile noastre de studii geopolitice. Ba chiar savantul a folosit în excepţionala disertaţie şi motivarea unui „cogito” (consensualitate ?) care ar trebui să „facă” înainte de a „gândi”. Până una-alta Sahara de Vest a Marocului, cel mai bogat zăcământ de fosfaţi din lume, a devenit regiune autonomă şi conform reglementelor – sper să nu mă înşel - banii din exploatări sau redevenţele, după caz, nu vor reveni Marocului, ci berberilor cu cămile de pe acolo. Ca un element picant „Internaţionala liberală” din 2006 s-a ţinut la Marrakech, ei dar pe atunci era V(echiul)PNL nu N(oul)PNL. Ce vremuri …  Dar, asta e realitate nu ocultă. Cât despre ocultă … Nu-i aşa că v-a plăcut romanul „Cogito” ?

joi, 18 decembrie 2014

Comandantul pieţei



Regret profund teribilul accident săvârşit în urmă cu doar câteva zile şi adresez pe această cale sincere condoleanţe familiilor care şi-au pierdut pe cei dragi. Am asistat înmărmurit la preluările televizate ale evenimentului încă în cursul desfăşurării, am aşteptat cu inima la gură un deznodământ fericit, am sperat în capacitatea persoanelor şi a autorităţilor de a înfrânge fatalitatea neagră destinată echipajului elicopterului SMURD şi m-am întristat profund când operaţiunile de salvare nu au obţinut rezultatul care le justifică existenţa. Faptul că la nici trecerea a unui an de zile de la producerea  accidentului aviatic din Apuseni, care s-a încheiat tot cu un bilanţ tragic, oarecum fenomenul se repetă trebuie nu numai să ne pună pe gânduri, ci şi să ne mobilizeze pentru găsirea răspunsurilor reale şi a soluţiilor adecvate în vederea prevenirii unor atare evenimente. În cele ce urmează nu doresc să critic sau consiliez, fiindcă e ştiut că a da sfaturi reprezintă cel mai uşor lucru din lume, totuşi câteva detalii, dar şi generalităţi de ansamblu societal nu pot fi trecute cu vederea.
Din ambele evenimente reiese ca un factor comun că prima problemă de importanţă în operaţiunile de salvare este localizarea accidentului. În ambele cazuri determinarea locului a fost efectuată cu marje mai largi de eroare, din cauza condiţiilor geografice specifice şi a erorilor de comunicare. Determinarea subiectivă, efectuată spontan de către o persoană aflată întâmplător şi de cele mai multe ori sub impact emoţional în apropierea locului unui accident produs în zone greu accesibile sau incapabile să furnizeze indicii clare este în mod evident lipsită de claritatea necesară şi acest fapt generează ulterioare erori în comunicarea locului. Nu trebuie să subestimăm, însă, nici starea psihică de emoţie a receptorului care poate genera efecte nedorite cum sunt reinterpretarea sau omisiunea involuntară şi neintenţionată a informaţiei. Şi chiar dacă ar fi în cauză un observator suficient de pregătit, acestuia i-ar fi greu să transmită o informaţie pertinentă în situaţia lipsei unui sistem local de repere pentru astfel de urgenţe şi, respectiv, a învăţării sistemului de către toţi localnicii. Însă, pentru punerea în concept a sistemului ar fi nevoie de o mare cantitate de muncă, de înţelegerea necesităţii şi empatie către semeni. S-a spus undeva că pompierii s-ar fi deplasat iniţial lângă punctul „Casino” din „Mamaia”. Dar, eu mă întreb ce ar fi putut înţelege cineva nefamiliarizat cu toate zonele şi plajele din Mamaia, în situaţia primirii unei dispoziţii de deplasare la „Butoaie”. Or fi butoaie destule şi în multe alte locuri … Astfel de cazuri de ambiguitate conduc de cele mai multe ori la grave erori, iar în cazul unei catastrofe sau război la pierderi irecuperabile. Nu se va repeta cazul fericit descris de Ghica din timpul „zaverei” din 1821, când căpitanul Ciupagea auzind comanda „nazad”(înapoi, retragerea) a înţeles „la sat” şi pe când toţi se retrăgeau el a ieşit la atac, luându-i la fugăreală pe turci şi câştigând bătălia.
În legătură cu identificarea locului unui eveniment (accident) care se produce în zone altele decât şoselele şi autostrăzile din România, ultimele dezbateri televizate legate de acest subiect au readus în conversaţie problema necesităţii întocmirii unor proceduri standardizate şi eficiente. Marginal şi fără prea mare legătură cauzală cu evenimentul a fost enunţată şi o relaţie cu proiectul EADS pentru România. Ceea ce mi-a stârnit o să zicem infimă curiozitate, astfel încât am efectuat o căutare pe internet, încercând a mă lămuri din sursele originale cam ce e cu acest proiect (din cauza căruia unii spuneau mai demult că nu am putut fi primiţi în spaţiul Schengen). Intrând pe site-ul http://www.defenceandsecurity-airbusds.com/en_US, am încercat să mă dumiresc despre obiectivele şi soluţiile instituţiei respective al cărei „moto” mi-a lăsat imediat o bună impresie: „all in one pass”, adică oarecum „totul printr-un singur pas”(totul deodată, totul printr-o singură trecere), diferit de strategiile altor actori. Încă de la început mi-a atras atenţia o trimitere la siguranţa zborului elicoperelor în condiţiile „mediilor degradate vizual” şi soluţia EADS de completare a simţurilor pilotului. Pe urmă, am fost impresionat de toate celelalte soluţii destinate nu numai protejării frontierelor, ci şi altor scopuri publice, astfel: „comandă şi control şi comunicare pentru obţinerea informaţiilor, supraveghere şi recunoaştere ”; „soluţii de reacţie în caz de urgenţă”; „sisteme de zbor fără pilot”; „securitate de frontieră”; „comunicare securizată”; „radare şi supraveghere”; „sisteme optice”. Bineînţeles că am fost atras de „soluţii de reacţie în caz de urgenţă”, care în esenţă reprezintă sistemul 112 de la noi sau 911 în alte locuri. Ei bine, din cele citite, sistemul asigură procesarea apelurilor, analiza şi managementul informaţiilor, localizarea şi trimiterea echipajelor de intervenţie în caz de urgenţă (http://www.en.m.wikipedia.org/wiki/Computer-aided_dispatch). [Acest ultim "site" indicat oferă o descriere detaliată a metodologiei (procedurilor  americane) şi echipamentelor necesare, bănuiesc că şi EADS oferă lucruri similare]. Există acolo pe undeva o problemă de dezambiguizare a locaţiilor, ceea ce este considerat cea mai importantă etapă a managementului informaţiilor. La fel de importantă este geocodarea, adică transpunerea locului evenimentului în coordonate propice.
„Soluţiile de reacţie în caz de urgenţă” oferite de EADS nu se limitează doar la acest sistem 112 de siguranţă publică. Ele mai conţin şi „sisteme integrate din mai multe puncte de control legate în reţea”, „soluţii de comunicare securizată radio”, „alertare activă prin a personalului echipelor de intervenţie”, „prevenirea populaţiei şi notificarea situaţiilor de urgenţă”. Cea din urmă soluţie permite autorităţilor livrarea rapidă a informaţiei critice întregului public sau unor persoane selectate (grup-ţintă) în orice zonă şi prin orice posibil mijloc de informare, chiar şi prin telefoanele mobile.  Cu alte cuvinte, dacă acest element din sistemul EADS ar fi fost implementat la noi, atunci şi alţi voluntari s-ar fi putut implica în operaţiunea de căutare salvare a echipajului SMURD, astfel crescând şansele de salvare. Dacă elementul „CAD&Mapping” ar fi fost implementat, atunci localizarea şi trimiterea echipelor adecvate pentru salvare ar fi fost infinit mai eficientă.
Totuşi, poate că vorbesc necunoscând corect situaţia, poate că aceste elemente există, fiindcă se spune că s-ar fi cheltuit (absorbit) pentru EADS cca. 1 miliard de euro. Ce bine ar fi să cunoaştem concret pe ce s-au cheltuit banii ! Dar, să ne punem întrebările: Există la noi transparenţa reală necesară evaluării cetăţeneşti a activităţilor politice şi administrative? Sunt reformele de la noi autentice ? Mai poate cineva pune ordine în ţara asta ? Pentru că nici aşa pare că nu se mai poate! Cu multă vreme în urmă, în istoria ţării noastre administrarea pieţelor din oraşe era încredinţată zilnic, prin rotaţie, unui ofiţer de serviciu din garnizoana locală.   Comandantul pieţei …