joi, 18 decembrie 2014

Comandantul pieţei



Regret profund teribilul accident săvârşit în urmă cu doar câteva zile şi adresez pe această cale sincere condoleanţe familiilor care şi-au pierdut pe cei dragi. Am asistat înmărmurit la preluările televizate ale evenimentului încă în cursul desfăşurării, am aşteptat cu inima la gură un deznodământ fericit, am sperat în capacitatea persoanelor şi a autorităţilor de a înfrânge fatalitatea neagră destinată echipajului elicopterului SMURD şi m-am întristat profund când operaţiunile de salvare nu au obţinut rezultatul care le justifică existenţa. Faptul că la nici trecerea a unui an de zile de la producerea  accidentului aviatic din Apuseni, care s-a încheiat tot cu un bilanţ tragic, oarecum fenomenul se repetă trebuie nu numai să ne pună pe gânduri, ci şi să ne mobilizeze pentru găsirea răspunsurilor reale şi a soluţiilor adecvate în vederea prevenirii unor atare evenimente. În cele ce urmează nu doresc să critic sau consiliez, fiindcă e ştiut că a da sfaturi reprezintă cel mai uşor lucru din lume, totuşi câteva detalii, dar şi generalităţi de ansamblu societal nu pot fi trecute cu vederea.
Din ambele evenimente reiese ca un factor comun că prima problemă de importanţă în operaţiunile de salvare este localizarea accidentului. În ambele cazuri determinarea locului a fost efectuată cu marje mai largi de eroare, din cauza condiţiilor geografice specifice şi a erorilor de comunicare. Determinarea subiectivă, efectuată spontan de către o persoană aflată întâmplător şi de cele mai multe ori sub impact emoţional în apropierea locului unui accident produs în zone greu accesibile sau incapabile să furnizeze indicii clare este în mod evident lipsită de claritatea necesară şi acest fapt generează ulterioare erori în comunicarea locului. Nu trebuie să subestimăm, însă, nici starea psihică de emoţie a receptorului care poate genera efecte nedorite cum sunt reinterpretarea sau omisiunea involuntară şi neintenţionată a informaţiei. Şi chiar dacă ar fi în cauză un observator suficient de pregătit, acestuia i-ar fi greu să transmită o informaţie pertinentă în situaţia lipsei unui sistem local de repere pentru astfel de urgenţe şi, respectiv, a învăţării sistemului de către toţi localnicii. Însă, pentru punerea în concept a sistemului ar fi nevoie de o mare cantitate de muncă, de înţelegerea necesităţii şi empatie către semeni. S-a spus undeva că pompierii s-ar fi deplasat iniţial lângă punctul „Casino” din „Mamaia”. Dar, eu mă întreb ce ar fi putut înţelege cineva nefamiliarizat cu toate zonele şi plajele din Mamaia, în situaţia primirii unei dispoziţii de deplasare la „Butoaie”. Or fi butoaie destule şi în multe alte locuri … Astfel de cazuri de ambiguitate conduc de cele mai multe ori la grave erori, iar în cazul unei catastrofe sau război la pierderi irecuperabile. Nu se va repeta cazul fericit descris de Ghica din timpul „zaverei” din 1821, când căpitanul Ciupagea auzind comanda „nazad”(înapoi, retragerea) a înţeles „la sat” şi pe când toţi se retrăgeau el a ieşit la atac, luându-i la fugăreală pe turci şi câştigând bătălia.
În legătură cu identificarea locului unui eveniment (accident) care se produce în zone altele decât şoselele şi autostrăzile din România, ultimele dezbateri televizate legate de acest subiect au readus în conversaţie problema necesităţii întocmirii unor proceduri standardizate şi eficiente. Marginal şi fără prea mare legătură cauzală cu evenimentul a fost enunţată şi o relaţie cu proiectul EADS pentru România. Ceea ce mi-a stârnit o să zicem infimă curiozitate, astfel încât am efectuat o căutare pe internet, încercând a mă lămuri din sursele originale cam ce e cu acest proiect (din cauza căruia unii spuneau mai demult că nu am putut fi primiţi în spaţiul Schengen). Intrând pe site-ul http://www.defenceandsecurity-airbusds.com/en_US, am încercat să mă dumiresc despre obiectivele şi soluţiile instituţiei respective al cărei „moto” mi-a lăsat imediat o bună impresie: „all in one pass”, adică oarecum „totul printr-un singur pas”(totul deodată, totul printr-o singură trecere), diferit de strategiile altor actori. Încă de la început mi-a atras atenţia o trimitere la siguranţa zborului elicoperelor în condiţiile „mediilor degradate vizual” şi soluţia EADS de completare a simţurilor pilotului. Pe urmă, am fost impresionat de toate celelalte soluţii destinate nu numai protejării frontierelor, ci şi altor scopuri publice, astfel: „comandă şi control şi comunicare pentru obţinerea informaţiilor, supraveghere şi recunoaştere ”; „soluţii de reacţie în caz de urgenţă”; „sisteme de zbor fără pilot”; „securitate de frontieră”; „comunicare securizată”; „radare şi supraveghere”; „sisteme optice”. Bineînţeles că am fost atras de „soluţii de reacţie în caz de urgenţă”, care în esenţă reprezintă sistemul 112 de la noi sau 911 în alte locuri. Ei bine, din cele citite, sistemul asigură procesarea apelurilor, analiza şi managementul informaţiilor, localizarea şi trimiterea echipajelor de intervenţie în caz de urgenţă (http://www.en.m.wikipedia.org/wiki/Computer-aided_dispatch). [Acest ultim "site" indicat oferă o descriere detaliată a metodologiei (procedurilor  americane) şi echipamentelor necesare, bănuiesc că şi EADS oferă lucruri similare]. Există acolo pe undeva o problemă de dezambiguizare a locaţiilor, ceea ce este considerat cea mai importantă etapă a managementului informaţiilor. La fel de importantă este geocodarea, adică transpunerea locului evenimentului în coordonate propice.
„Soluţiile de reacţie în caz de urgenţă” oferite de EADS nu se limitează doar la acest sistem 112 de siguranţă publică. Ele mai conţin şi „sisteme integrate din mai multe puncte de control legate în reţea”, „soluţii de comunicare securizată radio”, „alertare activă prin a personalului echipelor de intervenţie”, „prevenirea populaţiei şi notificarea situaţiilor de urgenţă”. Cea din urmă soluţie permite autorităţilor livrarea rapidă a informaţiei critice întregului public sau unor persoane selectate (grup-ţintă) în orice zonă şi prin orice posibil mijloc de informare, chiar şi prin telefoanele mobile.  Cu alte cuvinte, dacă acest element din sistemul EADS ar fi fost implementat la noi, atunci şi alţi voluntari s-ar fi putut implica în operaţiunea de căutare salvare a echipajului SMURD, astfel crescând şansele de salvare. Dacă elementul „CAD&Mapping” ar fi fost implementat, atunci localizarea şi trimiterea echipelor adecvate pentru salvare ar fi fost infinit mai eficientă.
Totuşi, poate că vorbesc necunoscând corect situaţia, poate că aceste elemente există, fiindcă se spune că s-ar fi cheltuit (absorbit) pentru EADS cca. 1 miliard de euro. Ce bine ar fi să cunoaştem concret pe ce s-au cheltuit banii ! Dar, să ne punem întrebările: Există la noi transparenţa reală necesară evaluării cetăţeneşti a activităţilor politice şi administrative? Sunt reformele de la noi autentice ? Mai poate cineva pune ordine în ţara asta ? Pentru că nici aşa pare că nu se mai poate! Cu multă vreme în urmă, în istoria ţării noastre administrarea pieţelor din oraşe era încredinţată zilnic, prin rotaţie, unui ofiţer de serviciu din garnizoana locală.   Comandantul pieţei …    

luni, 24 noiembrie 2014

O candidatură, de Mark Twain

Răsfoind colecţia revistei "Familia" din 1890 a lui Iosif Vulcan am dat de o extrem de scurtă schiţă de-a scriitorului american Mark Twain.Am râs de m-am prăpădit şi de aceea v-o recomand spre lectură. Până la urmă, dacă mă gândesc mai bine, nu e chiar de râs. E o parabolă adâncă despre puterea mass-media de a face din alb negru şi din ţînţar armăsar.

sâmbătă, 11 octombrie 2014

Dă-mi o fotografie ...

Fiecare zi care mă întâmpină îmi întăreşte tot mai mult opinia că pensionarii militari sunt într-un anume fel marginalizaţi în raport cu viaţa socială actuală. Poate că greşesc şi poate că cineva ar trebui să mă corecteze nefiind exclusă deloc subiectivitatea persoanei. Dar, parcă ... Îmi amintesc cu nostalgie de vremurile în care la marile manifestări naţionale pe lângă veterani erau invitate şi cadre în rezervă şi retragere. Chiar dacă nu toţi luau loc în tribunele oficiale şi nici nu erau invitaţi la "gustarea tovărăşească" auxiliară momentului, era şi acest fapt un argument că măcar formal conducerea superioară de partid şi de stat se preocupa de soarta pensionarilor militari. De... alţi conducători, alte vremuri.
 Acum cine să se preocupe? Ai noştri, cei din unităţi, comandamente, ministere? Cei mai mulţi, de vârstă tânără, plini de cursuri şi şcoli făcute prin occident, de abia au vreme a se gândi la situaţia lor personală, despre cum pot participa la cât mai multe misiuni profitabile care să le poată asigura o cât de mare contribuţie la sistemul de pensie în care sunt cuprinşi. Despre ceilalţi mai în vârstă bănuiesc că un instinct puternic de protecţie i-a încorsetat într-o rutină a prezentului pragmatic. Despre politicieni ce să zic? Se chinuieşte preşedintele SCMD să pună la cale alianţe profitabile, dar parcă tot degeaba. Parcă nici un om politic nu doreşte să aibă de-a face cu probleme culturale ori sociale, zic asta fiindcă integrarea pensionarilor militari în viaţa socială este deodată o poziţie culturală şi socială. Este culturală pentru că trebuie să pornească de la o elită culturală, adică de la conducători culţi. Este socială, fiindcă trebuie realizată în cadre şi instituţii sociale. Cu alte cuvinte pentru ca viaţa societăţii să fie armonioasă e nevoie de o elită politică cultă, o ideologie principală (creştinismul social) şi reguli moral-etice.
Câteva cuvinte trebuie spuse pentru aceia care se opun statului social. Aceştia desigur într-un mod nelămurit cred că statul social este unul care oferă pomeni celor care nu muncesc şi îi includ aici în general şi pe toţi pensionarii. Este o greşeală de înţelegere din cauza studiilor insuficiente, dar nu despre asta voi vorbi. Ei bine, statul poate fi şi capitalist, dar nu trebuie să lipsească creştinismul social. Ce este creştinismul social? Ideologia religioasă care afirmă că mântuirea omului nu poate fi efectuată cu succes în lipsa unor soluţii sociale. Ca slujitor al bisericii nu poţi predica şi schimba comportamentele necreştine ale oamenilor care trăiesc în sărăcie, într-un mediu haotic şi imprevizibil. Dar şi cei care trăiesc relativ bine sunt privaţi de calităţile superioare umane, dacă trăiesc într-o lume care nu le oferă securitatea persoanei, a locului de muncă, a moralităţii, a resurselor, a familiei, sănătăţii şi proprietăţii.
Creştinismul social (care ar trebui să fie şi ideologia conducătorilor şi păstorilor noştri) crede că statul împreună cu societatea civilă trebuie să construiască instituţii, forme sociale, care să faciliteze în primul rând satisfacerea nevoilor esenţial umane. Doar în felul acesta statul se dovedeşte a fi al cetăţenilor şi de drept, iar nu instrumentul unei clase împotriva celorlalte.
Nevoia pensionarilor militari de apartenenţă la grup este superioară, e mai mult decât un simplu carnet de membru al vreunei organizaţii de rezervişti. Educat în cultul intereselor naţionale, rezervistul, pensionarul militar vrea să fie activ în procesualitatea devenirii istorice, vrea să i se acorde şansa de a conlucra cu ceilalţi cetăţeni, cu oamenii politici la progresul ţării, evoluţie care în ciuda opreliştilor de tot soiul mai devreme sau mai târziu va fi împlinită. Nu i se oferă nimic. Câteodată cineva aminteşte despre actuala armată profesionistă, de parcă fostele cadre militare ce au activat până în 2005 împreună cu tineri militari în termen ar fi fost nişte ageamii. (Pentru  starea actuală simptomatic mi se pare şi faptul că digitalizarea ziarului militar clujean "Orizont militar" ("Scutul Patriei") coboară doar până în anul 2006 de parcă cuiva i-ar fi ruşine de acea armată "neprofesionistă"- http://www.clujarm.ro/ziarCluj/arhiva.html)
 Să le reamintim politicienilor că în spiritul ideologiei Revoluţiei franceze (care a forjat statele naţionale) nici o naţiune nu poate exista fără o armată naţională, în sensul că la nevoie fiecare cetăţean trebuie să apere ţara cu arma în mână. Actualmente, state mai occidentale decât noi au în forme specifice această condiţie a existenţei naţiunii. O gardă naţională, un program de pregătire militară a tinerilor (chiar şi facultativ) ori altceva bine gândit ar fi constituit şi la noi posibilităţi pentru integrarea pensionarilor militari (cei care vor şi mai pot). Ceva care să şteargă apăsătorul sentiment de inutilitate actuală, dar şi vina imaginară de a nu fi aparţinut unei armate "profesioniste".
 Dar, hai că-mi vine să râd. De la cine să cerem, cui să ne adesăm rugăminţile? Cel mai sublim moment al adevărului se petrece în ajunul Crăciunului. Se întrec antreprenorii privaţi să le ofere un stimulent creştinesc angajaţilor, pe urmă ministerele să le dea ceva bani în plus bugetarilor. Dar nu am văzut sau auzit ca de acolo de foarte de sus cineva să spună: "Măi, hai să le dăm şi pensionarilor de-o aspirină". Celor militari-nesimţiţi măcar o felicitare, o carte poştală, un semn de recunoaştere, un bilet la teatru. Să simtă şi ei că cineva acolo sus îi iubeşte încă, că mai au un rost şi trecerea lor prin lume nu a fost zadarnică. De la românescul "cine n-are bătrâni să-i cumpere" la parodia "nu este ţară pentru bătrâni".
Din acest punct de vedere societatea interbelică în perioadele de linişte a fost mult mai armonioasă. Ce-i drept erau atunci mai mulţi oameni de caracter şi de cultură. Religia era mult mai luptătoare şi nu se sfia să impună politicului în caz de nevoie. Nu pot aduce acum sumedenie de argumente, dar inserez aici două fotografii din revista clujeană interbelică "Gazeta ilustrată".

Fotografia a fost efectuată cu ocazia sfinţirii Catedralei ortodoxe din Cluj-Napoca şi apare în Gazeta Ilustrată din nov-dec. 1933. După stilul de viaţă al epocii se poate observa starea socială bună a participanţilor, apartenenţa la o elită, dar mai mult atitudinea energică şi plină de detreminare. Faptul că au fost cuprinşi într-o activitate importantă este semnificativ.

Fotografie efectuată cu ocazia vizitei la Cluj pe 20 iunie 1934 a ministrului de externe francez Louis Barthou. Ofiţerii în rezervă în ţinute civile extrem de elegante poartă o beretă care le certifică calitatea de militar.

Faţă de toate cele văzute nu pot spune decât: "Dă-mi o fotografie !"

miercuri, 3 septembrie 2014

Ce planuri are Putin cu Ucraina şi cu Europa? Răspunsul este NOVOROSSIYA

Prestigioasa jurnalistă americană Anne Applebaum, laureată a premiului Pulitzer şi soţie a ministrului polonez de Externe, Radek Sikorski, argumentează într-un text de opinie publicat în Washington Post nevoia Europei de a se pregăti de război. Principalul motiv este un concept încă abstract pentru publicul larg, „Novorossiya”, care a fost folosit deja de două ori de către Kremlin în declaraţii cu privire la conflictul din Ucraina: prima dată, în aprilie; a doua oară, vineri. Pe scurt, este vorba despre refacerea unei regiuni istorice din vremea Imperiului Ţarist, care cuprindea aproximativ o treime din actualul teritoriu al Ucrainei - sud şi est. Gândul v-a prezentat pentru prima dată acest concept în urmă cu două luni, într-o corespondenţă de la Bălţi. Pornind de la textul Annei Applebaum, vom relua acest concept, de această dată pe larg.

Război în Europa - o idee isterică? Aceasta este întrebarea pe care o propune jurnalista Anne Applebaum în ultimul ei articol de opinie din Washington Post. Răspunsul scurt este „nu”. Argumentul la fel de scurt este „Novorossiya”, un concept pe care Vladimir Putin l-a plasat pentru prima oară în discursul lui public, cu referire la conflictul din estul Ucrainei, în timpul sesiunii anuale de întrebări şi răspunsuri din 17 aprilie. Novorossiya este o recâştigare a controlului asupra unor teritorii din perioada ţaristă.
Anne Applebaum, care este şi soţia lui Radek Sikorski, influentul ministru polonez de Externe, îşi deschide articolul cu o relatare dublă: povestea poveştilor pe care le-a auzit mai toată viaţa sa despre vara lui '39 în Polonia. O imagine se distinge: un portret de familie de la o nuntă, în grădina casei în care Applebaum şi Sikorski locuiesc acum: „Toate aceste imagini poartă aerul unei catastrofe iminente, căci ştim ce s-a întâmplat pe urmă. Septembrie 1939 a adus cu sine invazii şi dinspre est, şi dinspre vest, ocupaţie, haos, genocid. Cei mai mulţi dintre invitaţii de la acea nuntă din iunie aveau să fie ori morţi, ori în exil. Nici unul dintre ei nu s-a mai întors în această casă”.
Ce legătură are nunta aceea poloneză din iunie 1939 cu zilele noastre? Nunta reprezintă o greşeală care se repetă şi acum, la finalul verii lui 2014, sugerează Applebaum: „În loc să organizeze nunţi, (acei polonezi, n.red.) ar fi trebuit să lase totul baltă şi să se fi pregătit pentru război total, cât încă o mai puteau face. Şi acum trebuie să întreb: ar trebui şi ucrainenii, în vara lui 2014, să facă la fel? Ar trebui central-europenii să li se alăture?”.
Deşi la prima vedere sau pentru urechile unui vest-european ori american aceste întrebări par să pornească de la premise exagerate, ele sună mult mai raţionale pentru central- şi est-europeni, care văd deja anumite motive repetându-se. Oamenii din această parte a Europei simt un pericol care pentru occidentali poate părea exagerat. El nu este însă nefondat. Argumentul principal se rezumă printr-un singur cuvânt: „Novorossiya”. Pentru a doua oară în acest an, prima dată fiind în aprilie, Putin a folosit intenţionat acest cuvânt cu referire la Ucraina de Est. Cel mai recent, conceptul apare în titlul unui mesaj public al lui Putin către „miliţia” din Novorossyia:
Ce este „Novorossiya”
În a doua parte a secolului al XVIII-lea, Rusia ţaristă câştiga în faţa Imperiului Otoman o regiune care se numea „Novorossiya”, Noua Rusie. Regiunea cuprindea actualele provincii (oblast) Harkov, Lugansk, Doneţk, Kherson, Nikolayev şi Odesa. În total, aproximativ o treime din actualul teritoriu ucrainean. La începutul Uniunii Sovietice, Novorossiya a devenit parte a Republicii Socialiste Sovietice Ucraina şi a rămas în componenţa Ucrainei după căderea Cortinei de Fier.
Conceptul de Novorossiya este cheia înţelegerii a ceea ce se întâmplă în estul Ucrainei, spun experţii - gândul v-a prezentat o astfel de voce în urmă cu două luni, într-o corespondenţă din Bălţi, Republica Moldova, pe care o puteţi citi AICI.
„O Transnistrie uriaşă”
Planul lui Putin este recâştigarea acestei provincii istorice, pe care o consideră rusească. Primul pas este apelarea la tactica folosită cu succes de Rusia în R. Moldova - Transnistria - şi în Georgia - Osetia de Sud şi Abhazia. Nu trebuie să ne gândim neapărat la anexare formală la Rusia - să ne imaginăm efectul geopolitic pe care l-ar avea în Europa crearea unei „Transnistrii uriaşe” (Vladimir Socor, Jamestown, cu referire la Donbas) în sudul şi estul Ucrainei. Ipoteza a fost discutată în repetate rânduri şi de preşedintele Ucrainei, Petro Poroşenko. Pentru că nu a reuşit deocamdată să creeze replici ale situaţiei din Donbas (Doneţk şi Lugansk) în celelalte provincii ale Novorossiyei, Vladimir Putin şi-a pus în aşteptare marele plan ţarist şi face tot posibilul pentru a rupe aceste provincii din Ucraina - prima condiţie fiind îngheţarea conflictului. O carte pe care a jucat-o de la început în acest conflict este prezentarea lui drept unul intern, un război civil, când el este de fapt un conflict ruso-ucrainean, mai crede Socor.
I-a reuşit, dovadă fiind limbajul politic european şi american cu referire la ce se întâmplă în Ucraina. În tot acest peisaj, Rusia s-a prezentat drept arbitru, insistând că autorităţile de la Kiev trebuie să negocieze cu liderii autoproclamatelor republici independente Doneţk şi Lugansk. Este, de fapt, un război prin proxy. Rând pe rând, după Doneţk şi Lugansk, toate aceste regiuni vor fi sateliţi sub control rusesc care vor recrea Novorossiya*.
O altă modalitate de a înţelege Novorossiya este definiţia pe care i-o dă analistul politic Vladimir Socor: o entitate cvasi-statală, plasată sub protectorat rusesc. Republicile autonome Doneţk şi Lugansk vor fi integrate în Novorossiya, însă până atunci trebuie să fie proiecte solide pe cont propriu şi, desigur, în afara controlului Kievului, indică expertul.
Privit din prisma conceptului de Novorossiya, şi anunţul lui Vladimir Putin  despre nevoia creării unui nou stat în sud-estul Ucrainei capătă alte înţelesuri.
„Profeţii” Novorossiyei şi întrebările războiului
Întorcându-ne la Anne Applebaum, jurnalista laureată a Premiului Pulitzer dă câteva exemple de promotori ai Novorossiyei: Academia de Ştiinţe a Federaţiei Ruse pregăteşte o istorie a Novorossiyei, care ar urma să fie publicată în această toamnă şi va susţine argumentul lui Putin privind dreptul ruşilor de a recâştiga această regiune (cu toate că Putin nu pare să fie prea îngrijorat de argumentul similar cu care ar putea veni Turcia să revendice controlul asupra provinciei, dat fiind că a fost întâi a Imperiului Otoman şi mai apoi a Imperiului Ţarist).
De asemenea, mai spune Applebaum, în mediul politic din Moscova circulă hărţi ale Novorossiyei.
O dată ce va începe re-formarea Novorossiyei, pericolelele sunt nenumărate: „Novorossiya nu va putea fi stabilă atât timp cât va fi locuită şi de ucraineni, care vor vrea să rămână ucraineni. Soluţia la o asemenea problemă nu ne este străină. În urmă cu câteva zile, Aleksandr Dugin, un naţionalist radical ale cărui păreri au ajutat la conturarea celor ale preşedintelui rus, făcea o declaraţie extraordinară: 'Ucraina trebuie curăţată de idioţi', a scris el, cerând un 'genocid' împotriva 'rasei de ticăloşi'”.
Mai e şi disidentul rus Andrei Piotkovsky, cel care a publicat recent un articol despre faptul că Putin ia în serios efectuarea unor „atacuri nucleare limitate”, eventual împotriva unei capitale baltice ori a unui oraş polonez, pentru a demonstra că NATO este o entitate fără putere şi esenţă.
În finalul articolului ei, Applebaum se întoarce la întrebarea de la care a plecat: este justificat să pleci urechea la asemenea voci extreme? Istoria, cu ai ei Hitler şi Stalin, ne-a demonstrat că niciodată nu trebuie să ignorăm aceste voci. La fel ca pe Stalin, conchide jurnalista, „nici pe Putin nu îl poate opri cineva acum. Este, deci, un act isteric să te pregăteşti de război total? Sau este naiv să nu o faci?”. Răspunsul din titlul articolului: nu, nu este o idee isterică să ne pregătim de război.