Fiecare zi care mă întâmpină îmi întăreşte tot mai mult opinia că pensionarii militari sunt într-un anume fel marginalizaţi în raport cu viaţa socială actuală. Poate că greşesc şi poate că cineva ar trebui să mă corecteze nefiind exclusă deloc subiectivitatea persoanei. Dar, parcă ... Îmi amintesc cu nostalgie de vremurile în care la marile manifestări naţionale pe lângă veterani erau invitate şi cadre în rezervă şi retragere. Chiar dacă nu toţi luau loc în tribunele oficiale şi nici nu erau invitaţi la "gustarea tovărăşească" auxiliară momentului, era şi acest fapt un argument că măcar formal conducerea superioară de partid şi de stat se preocupa de soarta pensionarilor militari. De... alţi conducători, alte vremuri.
Acum cine să se preocupe? Ai noştri, cei din unităţi, comandamente, ministere? Cei mai mulţi, de vârstă tânără, plini de cursuri şi şcoli făcute prin occident, de abia au vreme a se gândi la situaţia lor personală, despre cum pot participa la cât mai multe misiuni profitabile care să le poată asigura o cât de mare contribuţie la sistemul de pensie în care sunt cuprinşi. Despre ceilalţi mai în vârstă bănuiesc că un instinct puternic de protecţie i-a încorsetat într-o rutină a prezentului pragmatic. Despre politicieni ce să zic? Se chinuieşte preşedintele SCMD să pună la cale alianţe profitabile, dar parcă tot degeaba. Parcă nici un om politic nu doreşte să aibă de-a face cu probleme culturale ori sociale, zic asta fiindcă integrarea pensionarilor militari în viaţa socială este deodată o poziţie culturală şi socială. Este culturală pentru că trebuie să pornească de la o elită culturală, adică de la conducători culţi. Este socială, fiindcă trebuie realizată în cadre şi instituţii sociale. Cu alte cuvinte pentru ca viaţa societăţii să fie armonioasă e nevoie de o elită politică cultă, o ideologie principală (creştinismul social) şi reguli moral-etice.
Câteva cuvinte trebuie spuse pentru aceia care se opun statului social. Aceştia desigur într-un mod nelămurit cred că statul social este unul care oferă pomeni celor care nu muncesc şi îi includ aici în general şi pe toţi pensionarii. Este o greşeală de înţelegere din cauza studiilor insuficiente, dar nu despre asta voi vorbi. Ei bine, statul poate fi şi capitalist, dar nu trebuie să lipsească creştinismul social. Ce este creştinismul social? Ideologia religioasă care afirmă că mântuirea omului nu poate fi efectuată cu succes în lipsa unor soluţii sociale. Ca slujitor al bisericii nu poţi predica şi schimba comportamentele necreştine ale oamenilor care trăiesc în sărăcie, într-un mediu haotic şi imprevizibil. Dar şi cei care trăiesc relativ bine sunt privaţi de calităţile superioare umane, dacă trăiesc într-o lume care nu le oferă securitatea persoanei, a locului de muncă, a moralităţii, a resurselor, a familiei, sănătăţii şi proprietăţii.
Creştinismul social (care ar trebui să fie şi ideologia conducătorilor şi păstorilor noştri) crede că statul împreună cu societatea civilă trebuie să construiască instituţii, forme sociale, care să faciliteze în primul rând satisfacerea nevoilor esenţial umane. Doar în felul acesta statul se dovedeşte a fi al cetăţenilor şi de drept, iar nu instrumentul unei clase împotriva celorlalte.
Nevoia pensionarilor militari de apartenenţă la grup este superioară, e mai mult decât un simplu carnet de membru al vreunei organizaţii de rezervişti. Educat în cultul intereselor naţionale, rezervistul, pensionarul militar vrea să fie activ în procesualitatea devenirii istorice, vrea să i se acorde şansa de a conlucra cu ceilalţi cetăţeni, cu oamenii politici la progresul ţării, evoluţie care în ciuda opreliştilor de tot soiul mai devreme sau mai târziu va fi împlinită. Nu i se oferă nimic. Câteodată cineva aminteşte despre actuala armată profesionistă, de parcă fostele cadre militare ce au activat până în 2005 împreună cu tineri militari în termen ar fi fost nişte ageamii. (Pentru starea actuală simptomatic mi se pare şi faptul că digitalizarea
ziarului militar clujean "Orizont militar" ("Scutul Patriei") coboară
doar până în anul 2006 de parcă cuiva i-ar fi ruşine de acea armată "neprofesionistă"- http://www.clujarm.ro/ziarCluj/arhiva.html)
Să le reamintim politicienilor că în spiritul ideologiei Revoluţiei franceze (care a forjat statele naţionale) nici o naţiune nu poate exista fără o armată naţională, în sensul că la nevoie fiecare cetăţean trebuie să apere ţara cu arma în mână. Actualmente, state mai occidentale decât noi au în forme specifice această condiţie a existenţei naţiunii. O gardă naţională, un program de pregătire militară a tinerilor (chiar şi facultativ) ori altceva bine gândit ar fi constituit şi la noi posibilităţi pentru integrarea pensionarilor militari (cei care vor şi mai pot). Ceva care să şteargă apăsătorul sentiment de inutilitate actuală, dar şi vina imaginară de a nu fi aparţinut unei armate "profesioniste".
Dar, hai că-mi vine să râd. De la cine să cerem, cui să ne adesăm rugăminţile? Cel mai sublim moment al adevărului se petrece în ajunul Crăciunului. Se întrec antreprenorii privaţi să le ofere un stimulent creştinesc angajaţilor, pe urmă ministerele să le dea ceva bani în plus bugetarilor. Dar nu am văzut sau auzit ca de acolo de foarte de sus cineva să spună: "Măi, hai să le dăm şi pensionarilor de-o aspirină". Celor militari-nesimţiţi măcar o felicitare, o carte poştală, un semn de recunoaştere, un bilet la teatru. Să simtă şi ei că cineva acolo sus îi iubeşte încă, că mai au un rost şi trecerea lor prin lume nu a fost zadarnică. De la românescul "cine n-are bătrâni să-i cumpere" la parodia "nu este ţară pentru bătrâni".
Din acest punct de vedere societatea interbelică în perioadele de linişte a fost mult mai armonioasă. Ce-i drept erau atunci mai mulţi oameni de caracter şi de cultură. Religia era mult mai luptătoare şi nu se sfia să impună politicului în caz de nevoie. Nu pot aduce acum sumedenie de argumente, dar inserez aici două fotografii din revista clujeană interbelică "Gazeta ilustrată".
Fotografia a fost efectuată cu ocazia sfinţirii Catedralei ortodoxe din Cluj-Napoca şi apare în Gazeta Ilustrată din nov-dec. 1933. După stilul de viaţă al epocii se poate observa starea socială bună a participanţilor, apartenenţa la o elită, dar mai mult atitudinea energică şi plină de detreminare. Faptul că au fost cuprinşi într-o activitate importantă este semnificativ.
Fotografie efectuată cu ocazia vizitei la Cluj pe 20 iunie 1934 a ministrului de externe francez Louis Barthou. Ofiţerii în rezervă în ţinute civile extrem de elegante poartă o beretă care le certifică calitatea de militar.
Faţă de toate cele văzute nu pot spune decât: "Dă-mi o fotografie !"
