Trei paşi la stînga, linişor ...

Şi alţi trei paşi la dreapta lor. Nu, nici vorbă de vreo faimoasă nuntă zamfirescă, ci de noul balans al horei politice jucate de conglomeratul partid-stat mai decis ca niciodată să nu părăsească frîiele unei puteri politice răpite electoratului naiv şi manipulat prin varii şi nenumărate metode „pragmatice”. Recenta remaniere guvernamentală şi reîntorcerea magnatului Prigoană în rîndurile partidului care nu de multă vreme profera incompatibilitatea calităţii de membru al organizaţiei politice cu practicarea afacerilor în relaţie cu statul sînt deopotrivă semnele flexibilităţii tactice, cît şi ale derapajelor fabricii de imagini ale partidului. Semne care depăşindu-şi condiţia de repere acţionale pot institui totodată stimuli de reflectare critică în proiectarea discrepanţelor între imaginea mult cosmetizată a statului romîn la 20 de ani după revoluţie şi situaţia reală apropiată de colaps şi faliment. Dezvrăjirea de falsele imagini devine în acest context adevărata condiţie necesară şi primordială pentru modernizarea statului romîn, acţiune cetăţenească cu sorginte în comunitate, iar nu în pseudo-elitele politice existente, vremelnice – aşa cum cu predilecţie subliniază discursurile programatice ale SCMD. Vremelnice ? Da, desigur, dacă luăm în considerare condiţia umană muritoare, niciodată, dacă ne raportăm la existenţa unei memorii culturale politice de calitate incertă care se încăpăţînează semantic cu ferocitate la practicarea dublului discurs, iar pragmatic la golirea formelor politice de fondul lor natural cetăţenesc. Contextul intrării în dezbaterea Camerei deputaţilor a unei portocalii (vezi, moderne) „legi unitare a pensiilor” cumulat cu solicitările înduioşătoare, dar nu mai puţin pertinente, legale şi legitime ale SCMD poate reînvia reflecţii despre viitorul militarilor care sîntem, al românilor în special, al naţiunii în general. Fie acestea eronate sau adevărate, îşi vor îndeplini, ca viziune, menirea de a contribui la sporirea capacităţii decizionale a singurului element autentic de putere politică – cetăţeanul. Pe undeva, păstrez convingerea că România a cărei situaţie nu este dramatică, ci numai a fondului de pensii, după cum spunea deunăzi preşedintele ţării, şi-a conservat capacitatea auto-regeneratoare, cu preeminenţă în dreapta judecată a tuturor romînilor şi de aici nu-i exclud, nici chiar pe reprezentanţii puterii.
Ce mai reprezintă România după 20 de ani de la notabila convulsie revoluţionară instituitoare de schimbare socială şi care este starea reală a naţiunii sunt două chinuitoare întrebări puse cu siguranţă de încă mulţi cetăţeni care au avut privilegiul istoric - raportat la efemeritatea vieţii individuale - de receptare existenţială şi cronologică a cîtorva lumi politice. Cît de adevărată este în realitate imaginea unei Românii moderne parte a tuturor aproprierilor economice şi politice, originar culturale şi umaniste, care dfinesc netranzitoriu lumea occidentală democrată şi civilizată? În demersul pentru descoperirea adevărului nu trebuie uitat nici faptul că realitatea socială generală se dezvăluie numai fragmentat conştiinţelor individuale, ceea ce, desigur, crează posibilitatea sofismului de tipul „fiecare are adevărul său”. Totuşi, examinarea aristoteliană după criteriul adecvării înţelesurilor limbajului cu realitatea, extrage adevărul subiectiv din condiţia şi povara simulacrului. Din această perspectivă, adevărul este întotdeauna universal şi cheia descifrării acestuia este deopotrivă unificarea, cunoaşterea şi colportarea contextelor adevărului subiectiv. Privind, astfel, realitatea, epistemologic nu are importanţă dacă mă înşel în cele ce spun, important şi moral devenind conţinutul supra-ontologic, siguranţa că propoziţiile propuse nu sînt viciate intenţional, că sînt oferite dezbaterii publicului larg pentru crearea condiţilor producerii adevărului „adevărat”, consensul.
Discursul lingvistic prin Constituţia României – articolul 1, decretează că această ţară este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil, de drept, democratic şi social, cu formă de guvernare de tipul „republică” ale cărei valori supreme şi garantate de stat sînt demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic, toate existândca tradiţii populare, şi ca idealuri ale revoluţiei din decembrie 1989. Dacă printr-un miracol aş deveni om politic, atunci la fel ca de multe ori premierul guvernării aş păstra în buzunar importanta cărticică supunîndu-mă cît mai frecvent exerciţiilor spirituale de examinare critică a conştiinţei prin compararea faptelor mele cu vorbele, iar a vorbelor cu comenzile Constituţiei. Fiindcă de fapt, Constituţia suntem noi, poporul român, acela care-i împuterniceşte legal pe oamenii săi politici să guverneze după interesele cetăţenilor, oferindu-şi astfel răgazul de a-şi vedea de muncă şi vocaţie. La fel tot noi poporul român ne identificăm cu funcţia prezidenţială, ministerială, parlamentară cu mecanismele decizional-politice ale statului. Însă, le lăsăm, vremelnic, persoanelor care îndeplinesc aceste funcţii conform intereselor noastre, fărîma de putere necesară. De ce? Deoarece credem în capacitatea de conducere şi buna credinţă a mandataţilor noştri, fiindcă suntem convinşi de expertiza, valorile lor moral-creştine, toate în serviciul nostru al celor umili şi necunoscuţi ai istoriei.
Problema trecerii românilor prin lume ca popor, neam şi stat nu este nici simplă şi nici lipsită de substanţa filosofică universală. În această problemă, poate că filosoful danez Kierkegaard propune cea mai bună explicaţie a statutului ontologic al popoarelor. După acesta, poporul este înainte de toate un scop moral creştin de completare, îndeplinibil în cadrul cortegiului popoarelor. Vom observa prin deducţie două importante lucruri. Că o aglomerare de indivizi intră ca popor în contextul istoriei doar atunci cînd se împărtăşeşte cu şi aplică valorile universale. Că îşi însuşeşte o conştiinţă populară doar atunci cînd stabileşte o misiune de credinţă şi acţiune în raport cu necesitaţile moral-valorice ale altor popoare, într-o lume purjată de substanţa corporală a unui rău resemnificat ca absenţă a binelui. Iată cum existenţa legitimă a neamului românesc este dată de misiunea sa istorică chiar dacă nu în actualitate, nu mai puţin reală şi adevărată în devenire şi posibilitate.
Dacă există un temei metafizic al istoriei ca obiectivare a spiritului universal, atunci se probează şi cauzalitatea statului ca mecanism de afirmare şi agregare a conştiinţelor subiective în mai larga categorie a spiritului universal. Astfel gândit, dar dintr-o perspectivă religioasă, statul este instrumentul permis de divinitate cu scopul de a permite spiritualizarea subiecţilor săi, accederea graduală şi progresivă la valoarea supremă, ceea ce este pe undeva echivalent cu „îndumnezeirea” isihastă. Din această şi numai din această perspectivă, lumea noastră a fost socotită de unii filosofi ca fiind „cea mai bună dintre lumile posibile”. Să înţelegem, de aici, că legitimitatea statului şi a fiecărui demnitar de stat ori parlamentar este în relaţie de proporţionalitate şi dată de activitatea de asigurare, garantare şi protejare a condiţiilor de prezervare a românilor ca popor în cortegiul popoarelor civilizate.
Poporul român se naşte din mituri şi baladă „pe un picior de plai, pe un picior de rai” întrun loc mirific, binecuvîntat. Este dedicat muncii precum păstorul „mai ortoman, cu oi mai multe, cai învăţaţi şi cîini mai bărbaţi”. Este întemeiat pentru că le arată celorlalte popoare spiritul şi sensul sacrificiului pentru regenerarea lumii, misterul re-creaţiei prin eliberarea mesianică a forţelor spirituale ale eroilor exemplari. Ca spirit discursiv şi act lingvistic, românii îşi găsesc locul binemeritat în lumea transcedentală a idealurilor. Mai trebuie ca statul să permită actualizarea universaliilor metamorfozînd forţa morală transcendentă în calitatea imanentă de persoană deopotrivă cu valori şi valoroasă.
Însă, realizează statul aceste năzuinţe? Cu o conştinţă limitată sub raportul de parte la întregul realităţii sociale nu putem discerne prea bine intenţiile, ci observa doar efectele săvîrşite şi trecute. Nu este puţin lucru dacă ne raportăm la cuvintele Mântuitorului privind recunoaşterea falşilor profeţi. Da, pomul rău se recunoaşte după fructele acre şi amare.
La 20 de ani de la cea mai recentă revoluţie română pare că idealurile cuprinse în constituţie s-au stins, şi asta dacă nu cumva s-au ivit făţarnice. Ne-am îndepărtat de idealul cuprinderii fiecărui român într-o clasă economică mijlocie. Au fost creaţi bogaţii cu dreptul de a încălca toate drepturile şi săracii cu obligaţia de a respecta toate nelegiuirile. Cică să nu ne temem de oamenii bogaţi care vor crea prosperitate şi pentru noi oamenii fără avere. Constituţia este încălcată zilnic de cei care deţin puterea după cum le cer interesele personale. Una zice legea fundamentală, alta spun normele administrative. Dar, ce bine dă ca imagine, mai ales pentru popoarele civilizate din UE. Nimeni nu răspunde pentru abuzurile sale, fiindcă puterea cetăţenilor le este răpită în principal prin confuzionarea minţii şi încurajarea ignoranţei. Responsabilitatea ministerială este eliminată în mod ingenios prin prevederea lipsei răspunderii pentru miniştrii care sunt concomitent şi parlamentari. Autointitulata clasă politică este în fond o castă infailibilă şi impermeabilă. Unicul criteriu de accedere pare a fi contraselecţia, pînă la un anumit nivel. Sistemul pluripartidist se dovedeşte a fi aproape o iluzie pentru că dacă nu e vorba de un partid-caracatiţă, pare că există un grup central de interese înapoia cortinei sau cel puţin o apetenţă deosebită pentru crearea unor alianţe opozabile luptei politice cu finalitate de beneficiu politic pentru cetăţeni. Doctrinele partidelor sunt o faţadă comodă pentru persoanele neinformate şi/sau dezinformate. Adecvat intereselor, un partid oarecare poate deveni peste noapte de stînga, de dreapta, de centru pînă trece puntea alegerior electorale. Oportunismul începe să depăşească circumscrierile politicianiste şi să atace fibra morală populară. Demagogia politică a atins cote înspăimântătoare. Economia de piaţă, grandioasă teorie economică care acolo unde a fost aplicată corect a generat prosperitate, nu prea există, ci doar aparenţa şi simulacrul acesteia. Căci cum se poate stabili preţul corect prin legea cererii şi ofertei în situaţia în care sunt tolerate carteluri şi monopoluri oculte. Statul minimal proferat de actuala clasă politică se înfruptă mai mult decît se poate prin puzderie de taxe şi impozite care răpesc posibilitatea capitalizării întreprinzătorilor autohtoni, condiţia esenţială a dezvoltării capitaliste. Clasa politică şi clienţii săi trăiesc nu din salarii de amărăşteni, ci din tot felul de afaceri oneroase cu statul. În locul valorilor tradiţionale, cum sunt cinstea, corectitudinea, hărnicia, munca, curajul, patriotismul a fost facilitată apariţia antivalorilor, superficialitatea, lăcomia, luxul, aroganţa, orgoliul, trîndăvia, cosmopolitismul. Mediul economic şi politic sînt atît de incerte şi poluate încît devine aproape imposibil a-ţi urma vocaţia (pentru cei care o posedă şi o conştientizează) fără a face apel la mai vechea şi cunoscuta triadă pcr-pile, cunoştinţe, relaţii. Cunoaşterea poate fi un subiect de amplă dezbatere. Monopolizată a păstrat elite intelectuale pasive şi nemilitante, dar angajate politic, a oferit aura de legitimitate de expert multor politicieni lipsiţi de merite. La noi „trădarea intelectualilor” nu a avut loc pentru că au fost blocate premisele formării unor noi generaţii de intelectuali. Cenzurată şi distorsionată s-a transformat într-o armă de luptă pentru instaurarea şi perpetuarea dominaţiei prin manipulare. Sărăcită de conţinut a creat o numeroasă masă de pseudo-docţi incapabilă de gîndire critică. În România trăiesc numeroase subculturi şi se poate afirma că vizibila anomie socială nu provine din lipsa normelor şi mai degrabă din existenţa prea multor şi diverselor norme. Urbanul de tip „highway” nu doreşte să ştie de existenţa ruralului „off road” decât ca un mijloc de asigurare a păcii sociale, şi aceasta înţeleasă în mod pervers ca „te plătesc cu nişte mărunţiş ca să nu mă deranjezi cînd fac ce vreau”. Nu apă, nu canalizări, nu drumuri decente, nu economie locală, nu iluminism agronomic, nu asistenţă sanitară. Totul pentru oraş seamănă cu un cuvînt de ordine. Consecinţele dezastruoase sînt trecute cu vederea. Despăduririle masive, distrugerea diversităţii biologice, munca nemecanizată, dramatică şi înrobitoare care lasă prea puţin timp pentru ascensiunea spirituală sunt semne neînţelese pentru cine are datoria să le vadă şi corecteze. Am cunoscut şi un soi de familie care are ca ocupaţie principală procrearea copiiilor, în scopul primirii ajutoarelor de stat. Banii se duc pe cafea, ţigări şi alcool, în timp ce copiii se cresc unii pe alţii fără grija părinţilor. Legea şi ordinea sînt asigurate cu greutate. Afli zilnic din media despre clanurile criminale, despre aşa etichetaţii „interlopi” şi legăturile lor dubioase cu oameni politici. Lumea interlopă trăieşte pe picior mare din contrabandă, prostituţie, taxe de protecţie, cerşetorie, tîlhărie, furturi electronice, în timp ce statul se plînge suspinînd cu jale că nu are fonduri pentru asigurarea pensiilor. Lumea interlopă scapă prea uşor de puşcărie, ce să mai vorbim de infractorii cu gulere albe. Elevii nu citesc cărţi şi nu se mai silesc să pătrundă înţelesul lumii, în timp ce învăţămîntul s-a degradat pînă la limita imposibilului. Unele instituţii de cultură s-au transformat în adevărate fabrici de diplome, dar - ce-i drept – şi studenţii doresc acest lucru. Imposturile au răsărit ca ciupercile după ploaie. Munca este privită cu ruşinare şi tot copilul doreşte încă din faşă să devină manager. Agresivitatea s-a intensificat şi extins ca o pandemie românească. Mass-media a înlăturat orice şansă de educare prin mijloace non-formale o dată cu trivializarea şi mondenizarea agendei sale. Este mai importantă o bîrfă de prost gust decît o emisiune educativă care să propage adevăratele valori.
Cel mai dureros a devenit faptul că structurile statale s-au înarmat cu organisme şi specialişti de relaţii publice şi de imagine care să cosmetizeze permanent realitatea şi să ofere răspunsuri pentru calibrul minţilor raţiunii suficiente. Totul a devenit propagandă gri mergînd pînă la neagră. Este ciudat cum de societatea românească a născut oameni care nu suferă deloc de complexul de vinovăţie Oppenheimer. Cum poţi tu ca român, specialist de imagine, să te pui activ în slujba unor politicieni cvasi-dezinteresaţi de binele general al românilor. Cum poţi înfrunta sancţiunea morală a conştiinţei ştiind că asociindu-te cu răul devii la rîndul tău un rău. Şi, totuşi, se practică. Treptat şi linişor statul începe să fie condus de o asociere tenebroasă între o clasă politică iresponsabilă şi specialişti de imagine lipsiţi de patriotism şi deontologie profesională. Statul se goleşte de conţinut, devenind tot mai mult o imagine nefolositoare cetăţenilor săi.
În acest peisaj apocaliptic un singur segment societal se bucură de prosperitate şi îşi continuă imperturbabil acţiunile demolatoare. Aţi ghicit, desigur, că este vorba de clasa politică, organizată formal pe partide. Îi auzi spunînd că înoată cu greutate împotriva curentului austerităţii, dar îi vezi pleznind de sănătate, îmbrăcaţi în costume luxoase şi mai ales zâmbind cu condescendenţă şi învăţându-ne cum să ne sacrificăm pentru ţară. Posedă averi colosale raportate la nesemnificativul cetăţean democrat, îşi trimit copiii la studii şi se tratează în luxoase clinici din străinătate. Mijloacele lor de obţinere a veniturilor sînt mult mai rafinate, diversificate şi consistente decît acelea provenind prin legea unică a salarizării neiniţiaţilor (bugetarilor). Vin la serviciu în autovehicule de fiţe, dar se jură că dacia duster este maşina preferată. Petrec vacanţe de vis şi se ospătează cu meniuri de mii de euro. Locuiesc în vile somptuoase. În sîngeroasele confruntări televizate organizate pentru noi naivii cel mai adeseori se adresează unii altora cu apelative caline. Copiii duşmanilor politici stabilesc legături de rudenie între părţi ireconciliabile, cumetrii nebănuite ridică bariere în spaţiile legale. Aroganţa, agresivitatea şi înşelăciunea le sînt arme de atac, în timp ce ipocrizia, şiretenia şi cinismul sînt arme de apărare. Mai cu seamă şiretenia politică a devenit astăzi panaceul tuturor problemelor. O horă nesfîrşită de fente şi eschive, un perpetuu joc de picioare pentru menţinerea la distanţă a duşmanului politic şi a cetăţeanului, o veşnică mişcare de du-te vino. Şi în această conjunctură, supuşi unor inimaginabile agresiuni psihice şi legislativ-juridice, încercăm noi în mod cavaleresc sensibilizarea clasei politice pentru apărarea drepturilor noastre legitime şi strămoşeşti? Mare şi adâncă eroare. Dar, va trece şi asta. Cu drepturile ciuntite vom afişa voioşia creştinului martirizat de păgînii fără suflet. Însă, nu vom uita lovitura nedreaptă primită. Şi vom purcede degrabă la organizarea noastră politică, la o revoluţie a mentalităţilor. Un nou partid, feţe noi, oameni cinstiţi şi dedicaţi ţării. Este singura şansă. În rest totul e poveste şi horă politică. „Trei paşi la stînga linişor” ... Ah, şi era să uit. Am descoperit de curînd un vechi cadou politic pe care nu-l mai doresc şi-l returnez proprietarului sub formă de fotografie.

Lt.col.(r) Emil POP