E de spus, că cel
mai recent curent. de idei care priveşte schimbarea socială dintr-o perspectivă
reformistă a statului este constituit din „new public management”, altfel zis
filosofia managerială utilizată de guvernele ţărilor occidentale începând cu
anii 1980. Elementul esenţial al doctrinei urmăreşte modernizarea sectorului
public, expresie de-a dreptul magică dacă e să luăm în considerare faptul
performării unei semnificaţii verbale într-o acţiune susţinută pentru
modificarea fizionomiei statului clasic. Nu este cazul, aici, să avansăm în
dezbateri academice şi complicate. De altfel, nici nu ar fi posibil, întrucât
conceptul „noului management al sectorului public” şi-a anunţat deja sfârşitul
o dată cu puternica mişcare critică conceptualizată de o parte a şcolii
economice londoneze începând cu 2006. Mişcarea reformistă a statelor
occidentale începe cu percepţia şi negarea mai vechiului model admirabil
conceptualizat prin definirea statului (guvernării) nereformate ca organizaţii
inteligibile, funcţionale, uniforme şi ierarhic organizate conduse de lideri
puternici şi democratic responsabili şi ocupate de funcţionari competenţi şi
neutri care livrează servicii publice cetăţenilor (Ostrom, 1973). Aceeaşi
mişcare porneşte de la definirea variabilelor sectorului public care în
opoziţie cu cel privat sunt: 1) gradul ridicat de risc faţă de piaţa
financiară, recurgerea frecventă la credite; 2) constrângeri formale şi legale,
curţi judiciare, legislaţie, ierarhie de putere; 3) este subiect al
influenţelor politice; 4) este frecvent supus coerciţiei, statul monopolizează
şi cenzurează; 5) reactivitatea extinsă la impact; 6) subiect al supravegherii
publice; 7) complexitatea obiectivelor, procedurilor de evaluare şi luare a
deciziei; 8) relaţii de autoritate şi manageri cu roluri derivate din acestea;
9) o anumită performaţă organizaţională; 10) procese şi structuri de stimulare
(motivare); 11) o anume implicare a caracteristicilor personale ale angajaţilor
în activitatea de muncă. (Boston, 1996). Deşi oarecum principală, totuşi,
abordarea modernizării sectorului rămâne
numai un element din această interesantă paradigmă care încearcă să pună sub
semnul identităţii şi să transforme statul într-o întreprindere economică
publică, aşezându-l pe principiile manageriale respective. Celălalt factor
important considerat analogic unităţilor economice este constituit din
condiţiile generării bunei guvernări, anume valorile internalizate şi puse în
operă de aparatul de stat. Sociologizarea valorilor respective a condus la
posibilitatea concretizării acestora cu numele generic de „valori ale unei
forme democratice de guvernare” în următoarele: 1) viziunea: buna guvernare
democrată este aceea care împărtăşeşte aspiraţiile populare, care utilizează în
documente şi fapt expresia „Noi poporul ...”; 2) libertatea: deşi înţeleasă în
forme variate, astăzi este acceptată ideea libertăţii faţă de coerciţia abuzivă
a guvernului şi libertatea de a te bucura şi exercita drepturile universale ale
cetăţeanului; 3) egalitatea: ingredient absolut necesar unei democraţii şi
această stare societală este pasibilă
interpretărilor; astăzi, privind egalitatea, două curente mai importate îşi
dispută superioritatea sau ajung pacific la convergenţă; astfel, sunt: a)
egalitatea ca oportunităţi egale, adică dreptul de a-ţi urma calea vieţii în
libertate şi fericire şi accesul egal la toate condiţiile oferite de stat
pentru a atinge succesul personal; şi b) egalitatea în rezultatul condiţiilor
de viaţă, adică paritate economică şi bogăţie nivelată; 4) stabilitatea: este o caracteristică de
proces legată predictibilitatea influenţelor economice ale sistemului politic
şi de constanţa secvenţelor acţionale
benefice; mai înseamnă concentrarea întregii activităţi guvernamentale pe
stabilirea de reguli întemeiate pe drept, convingerea cetăţenilor despre
legitimitatea acestora şi aplicarea lor fermă, continuă şi fără părtinire; 5) respectul
mutual: este un principiu democratic de bază aşezat pe ideea că „majoritatea
conduce respectând totodată punctele de vedere ale minorităţii”; aceasta mai
înseamnă şi că aspiraţiile şi credinţele majorităţii şi minorităţii trebuie
metamorfozate în decizii de stat, ci nu aplicate reguli de putere, forţă şi
opresiune; 6) consensul: care semnifică dialog şi negociere din partea statului
cu naţiunea politică; vocile tuturor cetăţenilor trebuie luate în considerare
pentru decizii care afectează întreaga comunitate; în toate aceste cazuri înaintea
unei decizii luate de un guvern „reprezentativ” în contul cetăţenilor, ultimii
trebuie consultaţi şi în mod obligatoriu ţinut seama de voinţa lor; 7)
participare colaborativă: toate democraţiile actuale au îmbrăţişat forma de
participare colaborativă cu statul prin adoptarea delegării prin vot a unei
puteri reprezentative; aceasta nu exclude, totuşi, şi alte forme de colaborare
cu statul prin intermediul unor structuri cetăţeneşti: instituţia juraţilor,
organizări pentru comunicare, gărzi naţionale etc.; 8) orientarea spre viitor:
este calitatea deciziei guvernamentale de a prognostica factorii posibili
negativi şi de a elabora decizii cu impact pozitiv şi pentru viitor. (Watson&Martin, 2003).
Analiza
variabilelor de structură ale sectorului public în conjuncţie cu cerinţele
manageriale izvorîte din teoriile pieţei împreună au dus la amplificarea
cercetărilor de operaţionalizare a conceptelor utilizate de doctrina „noului
management public”. Pentru atingerea soluţiilor optime eforturile de
concretizare s-au efectuat în contrast cu mai vechea doctrină a „aplicării
guvernării”, în consecinţă s-au realizat tabele sintetizatoare şi comparative
între cele două abordări de conducere administrativă. Astfel, Ewalt (2001) adaptează
o mai veche sinteză (Barzelay, 1992) din care ar rezulta în principal
următoarele caracteristici.
|
Conceptele utilizate
|
||
|
Aplicarea
guvernării
|
Noul management
public
|
Relevanţa
implementării NMP
|
|
Interesul public
|
Valorile cetăţenilor
|
Cadrul normative este înlocuit de o abordare
pragmatică
|
|
Eficienţă şi echitate
|
Calitate şi valoare
|
Aşteptările categoriilor de cetăţeni trebuie
satisfăcute; nu este obligatoriu ca tratamentul populaţiei să fie făcut
uniform.
|
|
Administrare
|
Producţie
|
Funcţiile de supraveghere sunt înlocuite de un regim
de competiţie de piaţă.
|
|
Control
|
Cîştigarea aderenţei la
norme
|
Produce schimbare culturală pozitivă, intensifică
cererile de comunicare
|
|
Specificarea funcţiilor, autorităţilor şi
structurilor
|
Identificarea obiectivelor, clienţilor, serviciilor
şi a rezultatelor
|
Stimulentele înlocuiesc sancţiunile
|
|
Justificarea costurilor
|
Furnizarea valorii
|
Finanţarea este legată de performanţă
|
|
Întărirea răspunderii
|
Clădirea
responsabilităţii
|
Apare competiţia care micşorează necesitatea aplicării
sancţiunilor
|
|
Respectarea regulilor şi a procedurilor
|
Identificarea şi rezolvarea problemelor; continua
îmbunătăţire a procesului administrativ
|
Apar parteneriate-sistem cu
funcţie de autoreglare mai puternică
|
|
Operează centralizat prin sisteme de control
administrative
|
Controlul central este
separat de serviciile publice
|
Înlocuieşte ierarhia cu niveluri descentralizate
care produc servicii superioare
|
|
|
Amplifică posibilitatea decizională a consumatorului
|
Creşte competiţia, deci calitatea serviciilor publice
|
|
|
Dezvoltă stimulentele
|
Contracarează consecinţele negative ale incertului
|
|
|
Măsoară şi analizează rezultatele
|
E centrat pe rezultate serviciilor pentru client, nu
pe process în sine
|
|
|
Amplifică “retroacţiunea inversă”
|
Micşorează complexitatea sistemului reducând timpul
de furnizare a serviciilor publice.
|
Cu ultimele informaţii din tabel postulăm că este reformă autentică atunci când statul ia măsuri pentru a micşora
riscurile sectorului public faţă de piaţa de capital şi pentru a nu recurge la
credite. Atunci când constrângerile formale impuse prin reguli sunt stabilite
în raport cu valorile şi aspiraţiile cetăţenilor. Când sectorul public este
dependent doar de funcţionari competenţi, ci nu de politic. Când nu este în
permanenţă supus monopolului şi cenzurii de stat. Când i se crează o
reactivitate mai redusă la impact. Când este întărită supravegherea publică
asupra statului. Când sunt adoptate metode decizionale adecvate care transformă
complexitatea sistemului public în soluţii clare şi benefice cetăţeanului. Când
relaţiile de autoritate sunt centrate pe rezolvarea problemelor. Când
performanţa organizaţională a statului creşte. Când funcţionarii publici sunt
motivaţi şi stimulaţi pentru creşterea competitivităţii. Când caracteristicile
de personalitate ale funcţionarilor publici nu sunt implicate în sistem, astfel
sistemul funcţionează după reguli, nu după capricii şi arbitrar. Altele de aceiaşi manieră pot fi deduse de cititor.
Ne-ar bucura ca acest material să fie măcar în parte însuşit de partenerii de la guvernare ai SCMD.
Emil Pop
