istoria sindicalismului, curente şi doctrine

însemnări istorice

Mişcarea sindicală apare în contextul dezvoltării opoziţiilor puternice între patroni şi muncitori, generându-se astfel lupta de clasă între alianţe patronale şi sindicate profesionale.

Sindicalismul este mişcarea socială care urmăreşte reunirea tuturor muncitorilor în organizaţii numite “sindicate”, cu scopul de apărare a intereselor comune de importanţă: creşterea salariilor, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, scăderea timpului de lucru, lupta împotriva concedierii şi multe altele. Tot cu termenul de sindicalism mai este denumită şi acţiunea militantă prin care este urmărită realizarea scopurilor sindicale propuse. În sensul cel mai comun şi acceptat termenul sindicalism se utilizează pentru sindicatele de salariaţi şi într-o mai mică mai mică măsură organizaţiilor sindicale, chiar dacă în esenţă sunt identice. În unele ţări, termenul desemnează organizaţiile patronale. Mişcarea sindicală s-a născut în Europa cam pe la 1880. Astfel, în Franţa, legea Waldeck-Rousseau a autorizat crearea sindicatelor în anul 1884, în Anglia în 1871, deşi sindicatele apăruseră şi acţionau ilegal încă din 1838, în Germania apar la 1878. În cei aproximativ 130 de ani de mişcare europeană sindicală de la debuturi rezultatele pot fi văzute în respectul acordat muncitorilor şi în standardele ridicate dacă nu măcar decente de viaţă ale acestora.

curente şi doctrine sindicale

Mişcările sindicale au fost clasificate după natura activităţii acestora în sindicalism de acompaniere a patronilor (social-democrat, de co-gestiune), sindicalism de contestare şi sindicalism revoluţionar.

Sindicalismul „galben” sau sindicalismul „laşilor” este curentul sindical care-şi extrage numele de la culoarea galbenă sau palidă a fricoşilor. Este o mişcare sindicală care nu recurge la greve şi care presupune că lupta între clasele sociale poate fi înlocuită prin colaborarea claselor unite în marea familie a muncii printr-o inseparabilă comunitate de interese.

Sindicalismul reformist este mişcarea sindicală care încearcă obţinerea unor avantaje pentru muncitori prin dialogul purtat între sindicat şi patronat. Se înscrie în categoria doctrinei leneşe şi slabe de acompaniere a intereselor patronilor şi denumirea de “reformist” este puternic contestată de celelalte mişcări sindicale fiind percepută ca o confiscare a unei teme de comunicare sindicale, în ideea că toate celelalte mişcari nu fac sau nu se zbat pentru reforme sociale. Activează în principal prin discuţii cu patronii, dialog şi foarte rar prin grevă sau mijloace mai dure. Caută să adune un număr impresionant de aderenţi.

Sindicalismul de afacere este mişcarea sindicală care vizează unic interesele economice ale membrilor sindicatului. Acesta preconizează negocierea contractului de muncă cu clauze avantajoase pentru membrii de sindicat cum ar fi asigurări, clinici medicale, activităţi sociale exclusive, discount-uri pentru membrii de sindicat etc. O variană a sindicalismului de afacere a fost “gomperismul”, după numele celui care i-a dat naştere, cu particularitatea recurgerii la greve şi exercitării unui monopol pe forţa de muncă.

Sindicalismul de luptă este doctrina sindicală care îşi întemeiază centrul practicii sindicale pe acţiuni de toate formele şi care afirmă prevalenţa mobilizării sindicale ca mijlocul de excelenţă pentru realizarea progresului social. Fără a exclude negocierea, organizaţiile care practică acest tip de luptă sunt de acord că succesul în revendicări nu poate fi obţinut înainte de construirea unui raport de forţe favorabil muncitorilor. Acest curent sindical este partizanul grevei generale şi se opune sindicalismului reformist

Sindicalismul de transformare socială este o abordare sindicală care înţelege să nu-şi limiteze interesele doar la membrii săi şi la domeniul profesional de care aparţine, ci să ia în considerare contextul general al societăţii şi consecinţele acestuia asupra muncitorilor. Această doctrină îşi concepe acţiunile într-o manieră transversală şi proclamă necesitatea de a se bate împotriva organizării societale actuale a muncii, considerată fiind ierarhică, parcelară şi alienată. Printre acţiunile sale pot fi presupuse şi diferite forme de educare socială.

Sindicalismul revoluţionar sau sindicalismul de acţiune directă practicat mai ales între anii 1895-1920 în ţările puternic industrializate proclamă mai vechiul principiu că “emanciparea muncitorilor trebuie să fie opera lor înşile” (Karl Marx-1864). De aici, rezultă mijloacele de luptă sindicală încărcate de acţiune directă şi combativitate.

Anarhosindicalismul este mişcarea sindicală bazată pe principiile de funcţionare a anarhismului în genere: autogestiune, democraţie directă, mandatată, aleşi temporar şi revocabili etc. Mişcarea refuză partidele, asociaţiilesau grupurile corporatiste. Doctrina anarhosindicalistă creează o structură unde lupta se poartă după decizia liber exprimată a membrilor de sindicat, iar nu după directive ierarhice primite de la vreun birou politic.

Sindicalismul ecologic provine din mişcarea filozofică a “verzilor” sau se împrumută de la micările pentru un comerţ echitabil. Este asemănător sindicalismului de acţiune directă. Pretinde că rejectează orice ideologie şi nu ia în seamă decât formarea, certificarea şi controlul aşa zisului “capital util” pentru un comerţ echitabil. Pune accentul pe conştiinţa ecologică, normele de mediu, sănătatea ecologică şi a mediului ambiental uman. Scoate în valoare capitalul natural şi capitalul uman. Susţine activităţi productive manuale, lucrări în lemn, cercetăşia. Procedează la forme de luptă înrudite cu acelea ale mişcărilor verzi şi are ca o formă de luptă predilectă „democraţia în locuri publice”.

Sindicalismul creştin a apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea sub impulsul Bisericii catolice, în scopul de a nu lăsa socialismului monopolul organizării mişcărilor muncitoreşti. Este o cale de mijloc între marxism şi liberalism şi, în anumite cazuri, nu mai păstrează nici o legătură cu religia. S-au autodefinit ca luptând împotriva comunismului.

forme de luptă sindicale

Lupta sindicală îmbracă forme diverse printre care pot fi enumerate următoarele:

-          Protestul verbal, un mijloc de luptă foarte frecvent datorită uşurinţei cu care poate fi pus în aplicare;

-          Petiţia;

-          Încetarea lucrului pe o durată scurtă de numai câteva ore;

-          Încetarea lucrului alternativ pe grupuri, echipe, secţii de muncitori;

-          Încetinirea producţiei prin adoptarea unui comportament de lucru mai puţin productiv;

-          Greva de zel, este o formă amplificată a adoptării unui comportament de lucru mai puţin productive;

-          Greva limitată, este o încetare a lucrului pentru o durată restrânsă în timp;

-          Greva nelimitată, este încetarea lucrului până când nu este rezolvată cererea acestora;

-          Pichetul de grevă, este format din grevişti voluntari care îi împiedică pe non-grevişti să meargă la grevă;

-          Greva cu ocupare, este o formă de grevă în care non-greviştii sunt evacuaţi, locul de muncă este ocupat, pentru a nu permite proprietarilor să aducă alţi muncitori, iar uneori sunt preluate materialul şi logistica, în funcţie de nevoile muncitorilor;

-          Lupta “intra muros”, se duce în interiorul limitelor înreprinderii, delegaţii grevişti hotăresc formele concrete;

-          Lupta “extra muros”, este o luptă exteriorizată pentru invadarea şi ocuparea unei clădiri, birou, administraţii;

-          Manifestaţie în oraş, adunare, marş, staţionare în loc public, toate pentru protest;

-          Manifestaţie naţională;

-          Manifestaţie internaţională;

-          Discreditare legitimă, aducerea la cunoştinţa publicului a adevărului despre o situaţie de fapt, despre calităţile reale ale unui produs

-          Diseminare de informaţii legitime

-          Sabotaj, veche metodă de luptă care nu se mai întrebuinţează în prezent

-          Reaproprierea producţiei, muncitorii îşi însuşesc produsele întreprinderii

-          Vânzarea sălbatică : este o formă de vânzare pe domeniul public, nu prin lanţurile de distribuţie utilizate de firmă ; în felul acesta greviştii adună bani de supravieţuire ;

-          Producţia sălbatică, greviştii îşi intensifică munca cu scopul determinării scăderii preţurilor produselor lor pe piaţă

-          Boicotul, o campanie împotriva cumpărării produselor de la o întreprindere sau contra utilizării serviciilor unei firme

-          Nesupunerea civilă, refuzul de a se supune legilor şi regulilor impuse de stat precum şi recurgerea la acţiuni de apărare împotriva statului ;

-          Greva generală intersectorială, la nivel regional, naţional şi internaţional ;

-          Greva generală insurecţională, o formă de luptă a muncitorilor înarmaţi împotriva ferocilor capitalişti ;

-          Greva generală cu exproprierea bunurilor întreprinderii.

-          Denunţarea, formă de luptă prin care sunt prezentate opiniei publice acţiunile fără beneficiu pentru mişcarea sindicală (aici poate intra denunţarea sindicatelor de acompaniament, denunţarea direcţiilor indicale care refuză participarea la grevă, denunţarea acordurilor patronat-sindicate care concurează la menţinerea stării de fapt sau şi mai rău la regresia socială);

-          Lupta împotriva birocraţiei sindicale (birocraţia sindicală fiind constituită din conducătorii mişcării sindicale care folosesc sindicatul pentru interesele lor personale)

forme de luptă ale puterii capitaliste împotriva mişcărilor sindicale

În lupta împotriva mişcărilor sindicale, puterea face dovada unei versatilităţi deosebite aplicând procedee diversificate directe şi indirecte. Principiul fals de care se foloseşte puterea urmăreşte prescripţiile dictonului „Cine nu este cu noi este împotriva noastră !”. Astfel, puterea poate recurge la următoarele:

a) Metode moi

-          dezbinarea, procedeu prin care se caută a se induce ideea intereselor diferite pentru organizaţiile sindicale;

-          izolarea, procedeu prin care se urmăreşte restrângerea capacităţii de acţiune sincronă, în timp şi/sau spaţiu;

-          dispersarea, procedeu prin care se urmăreşte eliminarea concentrării spaţiale a mişcării de protest,

-          înşelarea, procedeu prin care sindicatul este convins să accepte o soluţie contrară intereselor muncitorilor,

-          temporizarea, procedeu prin care se caută întârzierea declanşării acţinilor sindicale până la survenirea unor conjuncturi favorabile puterii;

-          împiedicarea (stânjenirea), este un procedeu prin care puterea produce defecţiuni în buna funcţionare a acţiunilor sindicale de protest;

-          provocarea, acţiune prin care sindicatul este obligat să ia o măsură neconformă cu legile, normele morale ale societăţii;

-          spargerea, acţiune folosită preponderent în cazul grevelor prin care se încearcă aducerea altor muncitori şi înlocuirea greviştilor cu aceştia;

-          slăbirea, procedeu prin care se urmăreşte inhibarea şi demotivarea muncitorilor dintr-o întreprindere pentru a-şi crea sindicat;

-          intimidarea, realizabilă prin diferite forme (una dintre acestea este filmarea greviştilor);

-          ameninţarea conducătorilor sindicali şi greviştilor

-          neutralizarea axiologică

-          demonizarea prin mass-media

-          confiscarea conducerii sindicale, acţiune prin care întreaga conducere sau elementele importante decizionale sunt determinate să lucreze în scopul puterii.; aceasta se poate face prin cumpărare sau şantaj

b) Metode dure

-          interzicerea mişcării prin lege

-          împrăştierea şi dispersarea mişcărilor de protest prin violenţă (bastoane, gaze, tunuri cu apă );

-          arestarea pe o durată limitată

-          condamnarea juridică a acţiunilor greviste

-          lichidarea fizică

sindicatele militare

Problema existenţei sindicatelor militare este una strict legată de puterea politică dintr-un stat. De obicei, cu scopul principal al evitării pericolului producerii unei lovituri de stat, puterea interzice militarilor dreptul de asociere în organizaţii profesionale. În schimb, ca o compensare a restrângerii drepturilor civile, militarii primesc diferite compensaţii, nu speciale, nu „nesimţite”, ci legale, stabilite prin lege.

În unele dintre ţările Uniunii Europene drepturile de asociere sindicală sunt legate de ideea dreptului militarului la exprimare individuală şi militarilor activi le sunt permise sau interzise asocieri profesionale de la caz la caz. Astfel, este permisă mişcarea sindicală a militarilor  în Germania, Belgia şi Olanda . Aici, militarii se pot asocia fie în sindicate civile, fie în mişcări proprii sindicale. În Spania, Italia, Franţa şi  Portugalia militarii nu au dreptul de asociere în sindicate. În Anglia, militarii activi pot adera la sindicate civile însă le este interzis să participle la acţiunile concrete politice şi revendicative ale acelor sindicate. Cu excepţia nefericită a Portugaliei, Spania şi Italia atenuează interdicţia de asociere în sindicate prin crearea şi menţinerea în sistemele militare a unor instituţii de “concertare” de la cuvântul “concertation” din limba engleză care semnifică “o formă de dialog şi co-decizie implicând schimbul de informaţii, discuţia liberă, împărtăşirea cunoştinţelor şi semnarea unor acorduri funcţionale între părţile administraţiei publice.” Prin aceste tipuri de instituţii, vocea cu cererile legitime ale militarilor poate fi exprimată şi ajunge în urma consensului stabilit să fie concretizată în legile şi ordonanţele politice. Chiar şi statele care permit asocierea sindicală  şi-au creat organisme de concertare sindicală. Astfel, în Germania şi Olanda instituţiile militare de concertare cuprind de la caz la caz drepturi de informare, de propunere legislativă şi de co-decizie.

Studiu de caz : Sindicatele militare recurg la diferite metode de luptă una dintre acestea fiind marşul de protest. Astfel, în Belgia, în data de 15 noiembrie 2009, sindicatele militare au protestat împotriva unor măsuri luate de ministrul apărării Pieter De Crem. Iată cum relatează un jurnal belgian evenimentele : “de la câteva sute la mai multe mii de militari şi familiile lor au manifestat duminică la Bruxelles pentru a protesta împotriva planului de reformă a armatei propus de ministrul apărării. Pieter De Crem a încuiat uşile negocierii asupra fondului problemei provocând totodată iritarea precedesorului său, Andre Flahaut. Planul De Crem prevedea suprimarea a 5000 de posturi de cadre militare şi a 23 de cazarme. Numeroasele relocări prevăzute în plan implicau tot atâtea mutări pentru militari şi familiile acestora, aceştia devenind “navetişti” şi “celibatari geografic”.

Între 1675 persoane (după datele poliţiei) şi 6000 (după organizatori) au defilat între bulevardul Albert II de lângă gara de Nord şi parcul Cinquantenaire unde manifestaţia s-a încheiat la începutul după-amiezii. Manifestaţiile militarilor – care nu au drept de grevă – sunt rare, cea mai recentă fiind în 1998, dacă nu ţinem seama de „ziua gamelelor goale” din 6 iunie 2002.  

- Sunt un fost ofiţer belgian. Am servit în trupele de commando şi port aceeaşi beretă roşie. Fac parte dintr-un grup informal de reflexie şi sensibilizare a guvernanţilor privind viitorul trupelor de commando în noua organizare militară. Planul de restructurare nu este placut [...]. Vreau să vă spun foate clar că politicul nu ar trebui să aibă dreptul la decizii în contul unei armate demne de acest nume [...]”

câteva concluzii

Veţi înţelege din cele expuse mai sus că lupta sindicală nu este uşoară. Cât despre conducătorii sindicali, aceştia trebuie într-adevăr să fie oameni deosebiţi, rezistenţi psihic, pricepuţi în munca de lider, cu o conduită ireproşabilă şi mai presus de toate idealişti, capabili să creadă în cele mai dificile momente în justeţea scopurilor şi succesul final al mişcării.

Emil Pop