... Mai multă lumină

Toate revoluţiile sunt însoţite de isterie colectivă. Să ne aducem aminte că în 1789 o mulţime de măcelari şi brutari francezi au fost duşi la execuţie doar pentru că aveau burtă, fiindcă – nu-i aşa ? – asta ar fi însemnat că furau din hrana poporului. Şi toate revoluţiile se termină după devorarea celor mai devotaţi fii, ajungându-se în final la schimbări structurale în mentalitate şi instituţii. Din perspectiva aceasta nu ştim ce să zicem despre revoluţia noastră din 1989 decât că nu s-a terminat. În cei 25 de ani parcurşi am aflat de mai multe ori că tranziţia mult visată nu s-a încheiat, că instituţiile de stat au fost când mai rele când mai bune, însă niciodată atingând stabilitatea perfecţiunii, că oamenii politici ba s-au reformat, ba nu s-au reformat, că economia ba e de piaţă, ba e de „paiaţă”  ş.a.m.d. Aşa că acum descoperim că ne găsim în plină beznă. Mai multă lumină ne aduce recentul scandal, dar din păcate nu ne dăruieşte liniştea necesară. Eu nu ştiu ce să mai cred, dar oamenii aceştia nu-şi dau seama că românii fiecare din ipostaza personală au nevoie de linişte emoţională  ca să meargă la muncă unde să producă valori economice şi sociale, să-şi crească copiii, să-şi îngrijească nepoţii şi ce-o mai fi fiind necesar în viaţă. Nu de permanente şocuri dozate şi administrate cu ştiinţă şi rafinament. Dacă până mai ieri societatea polarizată în iconoduli pesedişti ai conservatorismului naţional moderat şi iconolatri pedişti ai lui "Big Deal" nutrea speranţa că se poate ajunge la progres economic şi social prin reformele aferente ideologiilor nominaliste ale aparentelor nuclee de putere amintite, astăzi în urma dezvăluirilor şocante ni se pun ochelari gălbui de tragere prin care  să observăm o societate în care nu mai poţi avea încredere în nimeni, una în care instituţiile naţionale „de drept” ale statului  sunt puse sub acuzare. Că România este condusă de un fel de ocultă misterioasă a cărei principală preocupare ar fi spionarea tuturor politicienilor cu „schelete” în dulap hai că mai putem crede. Dar, că aceasta ar fi la picioarele unui funcţionar înalt din SRI care stăpâneşte „cătuşele”, în consecinţă aservind conştiinţele şi comportamentele tuturor românilor nu prea e de crezut. Teoria conspiraţiei se împotmoleşte în chiar argumentul forte (sursă alternativă de informaţie pentru fostul preşedinte) al deconspiratorului. Cine a deţinut sau deţine şi în acest moment cătuşele ? Ocolind pentru o vreme teoria conspiraţiei textualitatea discursului ne orientează înţelegerea către un  peisaj halucinant încărcat cu o mizerie morală nemărginită. O clasă politică venală, oameni de afaceri care trăiesc furând economia de stat, instituţii controlate prin şantaj, un traspartinism delincventual, obedienţa şi servilismul unor instituţii de „drept”, un mediu manipulator prin varii mijloace, toate întinând obiectivele revoluţiei ce a început în 1989. Cel mai mult surprinde, însă, lipsa onoarei. Lipseşte absolut persoana care gândind doar la Dumnezeu şi Sinele său să iasă din capcana Răului, fie ca învins temporal, dar câştigând un loc binemeritat în lumea celor Drepţi, fie la limită ca infractor moral. Într-un joc burlesc ce frizează mai ales absurdul doar deconspiratorul are onoarea emergerii din cercul răului, deşi codificată juridic acţiunea pare tardivă şi inutilă. Ne găsim într-o perioadă de schimbare politică care ar trebui să decurgă nu în mod bizantin, ci în linişte şi respectând esenţial  voinţa electoratului. Asta ar însemna ca scena statului-spectacol să-i mulţumească pe iconolatri, ne-nemulţumindu-i în acelaşi timp pe iconoduli. Din păcate nu pare să fie aşa. Decizia politică pare să fie influenţată din ce în ce mai frecvent de acei izbucari-feisbucari, un electorat virtual şi pe undeva ocult din moment ce nu-şi etalează identitatea. Chiar dacă nu are sau nu-şi etalează scheletele, profilul acestui tip de electorat este mai bine cunoscut de patronii Facebook decât de deţinătorii supremi ai cătuşelor de la noi. Iar, de aici să creadă fiecare ce poate. În ce se petrece acum nu putem discerne obiective, ci doar tendinţe. Puţinele informaţii care au circulat puse cap la cap reflectă visul ocultei care doreşte recentralizarea extremă a statului: o republică prezidenţială (cu un preşedinte cu puteri sporite), un parlament redus (fără putere efectivă), un pluripartidism anihilat prin impunerea unei rotative guvernamentale generate de existenţa a numai două partide mari, un singur serviciu secret (care să le încorporeze pe toate celelalte împreună cu arhivele respective, renunţându-se bineânţeles la o parte dintre specialişti, nu ştim pe ce criterii), o „regionalizare” din care nu ştim cum va fi rezolvată problema secuiască, o nouă Constituţie despre care nu ştim ce raporturi va avea cu drepturile omului, cu naţiunea română, o armată supusă integral strategiei de comandă străine. Nu se întreabă nimeni de în spiritul valorilor liberalismului englez parlamentul e bicameral ? Printr-o condiţie istorică, o cameră trebuia să exprime vocea poporului, cealaltă a specialiştilor (burghezia), iar prin organizarea medierii interesele cetăţenilor se transformă în decizii de putere. S-a întrebat cineva de ce în orice stat sunt mai multe servicii secrete ? Pentru că în felul acesta abuzul de putere poate fi mai uşor de prevenit, serviciile controlându-se reciproc. Ontologia politică la fel ca existenţa propune opoziţii doar astfel echilibrându-se balanţa între bine şi rău. Societatea nu este o cazarmă sau o vânătoare de mistreţi. Înainte de a împuşca de obicei se negociază, pe urmă se ajunge la consens. Din păcate, se întrevede un scenariu contrar. Dar, pentru a se ajunge la toate aceste schimbări este nevoie de paralizarea raţionalităţii  cetăţenilor, prin deturnarea atenţiei, şoc emoţional şi persuasiune. Un şoc emoţional ni se aplică acum prin falsa problemă din S.R.I. De ce trebuie să ne fie zdruncinată încrederea într-o instituţie destinată cu preponderenţă asigurării siguranţei naţionale ? Cine introduce pe internet mesaje defăimătoare şi cine operează sincron în mediul real pentru asigurarea plauzibilităţii mesajelor şi sporirea impactului emoţional ? Desigur „oculta”, desigur  spionul „scheletelor” şi stăpânul „cătuşelor”. Dar, nu mai puţin adevărat este că oculta doreşte preluarea puterii totale prin orice mijloc. Până la urmă cheia rezolvării problemei stă în identificarea ocultei.

Acum despre toate astea cei care mai pun mâna pe câte o carte şi citesc ar trebui să ştie câte  ceva. Pentru că din când în când persoane extrem de inteligente lansează mesaje de avertizare sub forma unor cărţi cu cheie. Ce sunt cărţile cu cheie ? O ştie orice iniţiat – nu mason, ci în litere. Cărţile cu cheie conţin texte cărora după o grilă de interpretare destul de obscură li se pot asocia semnificaţii multiple, dintre care una sau mai multe reprezintă mesajul real pe care scriitorul a vrut să-l transmită. Prima carte cu cheie cred că o cunoaştem cu toţii. Despre celelalte rămâne să mai studiem. Acum voi aduce în discuţie doar două. Mai întâi sunt de citit două schiţe din cartea „Pergamentul diafan”(http://www.polirom.ro/catalog/carte/pergamentul-diafan-%E2%80%A2-ultimele-povestiri-1083/ a regretatului Ioan Petre Culianu. „Intervenţia zorabilor în Jormania” şi „Jormania liberă” par să încifreze şi descifreze evenimente petrecute înainte, în timpul şi imediat după revoluţia română.  Cartea poate fi găsită câteodată în format "pdf" printr-o căutare pe "Google". Pe urmă, este de citit romanul talentatului fost senator liberal şi co-întemeietor de după revoluţie al respectivului partid naţional-liberal român Ionel Săndulescu, roman ce se intitulează „Cogito”(http://www.coltulcolectionarului.ro/blog/wordpress/cogito-de-ionel-sandulescu/). Este o poveste-poezie, o autoreferenţială din care fiecare poate înţelege ce doreşte. O întâmplare ciudată care îl introduce pe subiect în lumea ficţională a unei masonerii oculte cu sediul în munţii Atlas din Maroc şi care stăpâneşte lumea prin posedarea unor canale şi echipe media  în arealele de interese, pe urmă mister, poate şi crime, serviciul secret francez, în final eliberarea mistică. Nu ştim dacă „cogito”-ul cartezian al îndoielii care garantează existenţa este sau nu înlocuit ori măcat substituibil cu acela al credinţei. Am încercat să dau de originile sursei de inspiraţie şi am descoperit că în Maroc masoneria s-a înfiinţat foarte de mult, că a fost prima ţară care a recunoscut  statalitatea Americii după desprinderea prin revoluţie de Marea Britanie şi că acolo există o luminoasă înţelepciune „maură”. Ba chiar am citit lucrarea unui umanist marocan ce vorbea despre „regionalizarea” din Maroc, o problemă complicată legată de entitatea geografică Sahara din Vest şi de cea politică Republica Arabă Sahara de Vest, ne-ar putea lămuri grupurile noastre de studii geopolitice. Ba chiar savantul a folosit în excepţionala disertaţie şi motivarea unui „cogito” (consensualitate ?) care ar trebui să „facă” înainte de a „gândi”. Până una-alta Sahara de Vest a Marocului, cel mai bogat zăcământ de fosfaţi din lume, a devenit regiune autonomă şi conform reglementelor – sper să nu mă înşel - banii din exploatări sau redevenţele, după caz, nu vor reveni Marocului, ci berberilor cu cămile de pe acolo. Ca un element picant „Internaţionala liberală” din 2006 s-a ţinut la Marrakech, ei dar pe atunci era V(echiul)PNL nu N(oul)PNL. Ce vremuri …  Dar, asta e realitate nu ocultă. Cât despre ocultă … Nu-i aşa că v-a plăcut romanul „Cogito” ?