Lupta pentru existenţă a popoarelor

Despre istoricul Ioan Ursu am aflat atunci când am descoperit una dintre cărţile sale care însumează o culegere de articole politice publicate în jurnalele şi revistele “Cultura Română”, “Românul”, “Timpul”, “Orientul român”, “Universul”, “Gazeta Transilvaniei”, “Luceafărul”, “Adevărul”. Istoric, membru titular al Academiei Române din 1910, profesorul universitar Ioan Ursu s-a născut în comuna Caţa, Braşov, în anul 1875, an în care bunele afaceri ale României cu Germania erau puternic ameninţate din cauza situaţiei Căilor Ferate Române aflate sub administraţie germană. Încercarea de răscumpărare măcar parţială s-a izbit de opoziţia unor persoane influente din aristocraţia germană, de asemenea mulţi mici burghezi care investiseră capital în acţiunile CFR.  În comună, astăzi poate fi vizitată casa memorială. A decedat în 1925.  Istoricul a fost o personalitate ce a a participat activ la viața politică a ţării ca publicist. Desigur, până la moartea sa, acesta a cunoscut pe viu istoria zbuciumată a Românei antebelice, avatarurile şi metamorfozele elitelor politice în lupta pentru putere, cazurile de imensă corupţie şi caraghioslâcul demagogic ieşit din retorica dominării politice prin cuvinte. Cu siguranţă că la vârsta de numai 21 de ani a cunoscut efectele guvernării Sturdza (al XXIV-lea guvern) şi l-a auzit pe conservatorul Alexandru Lahovary reproşându-i liberalului premier Dimitrie Sturdza trădarea idealului românesc din Transilvania sub presiunea ministrului Austro-Ungariei la Bucureşti care-i impusese un discurs străin (Ion MAMINA, Ion BULEI, Guverne şi guvernanţi 1866-1916, p.92). “Când te vei fi îngenuncheat dumneata la Iaşi sau la Bucureşti, noroiul va rămâne pe grumajii ţării şi nu numai pe fruntea dumitale” i-ar fi spus Lahovary. Mari şi grele cuvinte, mare şi dureros adevăr. Participarea la evenimente politice a prilejuit opera de creaţie politică a unui istoric care şi-a depăşit condiţia profesională devenind deodată eseist, filosof, strateg şi vizionar politic.
“Lupta pentru existenţă a popoarelor” este articolul publicat în “Orientul român” de la Cluj, în 1 ianuarie 1913. Extinderea unei teorii aplicabile la lumea animală, indivizi şi specii, înspre fenomenul societal poate fi eronată sau validă, poate fi fapt de viaţă sau experienţă spirituală, dar indiferent în care ungher ontologic o încadrăm nu-i putem nega o valoare axiologică prin largile consecinţe ipotetice. Ca un “prim motor” aristotelian identificat cu esenţa BINELUI textul ne trimite la descripţii impregnate de limbaj social (sociologic) şi metalimbaj de identitate culturală românească. Nu este nimic anormal dacă gândim la o filiaţie spirituală de junime braşoveană care emerge şi iradiază din Scheii Braşovului până la Caţa, paradisul originar al istoricului. Desprindem ideea că lupta pentru existenţă a popoarelor a primit încă din acele vremuri forma războiului economic şi că formulele de rezistenţă sunt: spiritul de solidaritate şi asociere, munca, energia, organizarea, idealul. De altfel, problema “idealului naţional” figurează ca o tramă în discursurile şi articolele istoricului. Din imaginarul transcendental care subzistă în ubicuitate, idealul prefigurează viitorul incert şi defineşte mijloacele cele mai potrivite de actualizare. Altfel spus, idealul devine prezent prin acţiunea noastră şi chiar din această perspectivă lucrează ca un “prim motor”, ca un BINE. Încheierea discursului rezonează cu tragicul, dar pentru noi poate fi luată şi ca o profeţie neagră: ” E natural ca popoarele [ce nu se înarmează pentru lupta de existenţă] să ajungă în exploaterea pe toate terenurile a popoarelor care sunt la înălţimea vremurilor în care trăiesc “.
Noi avem un ideal politic, atâta numai că nu mai este manifest, iar pseudo-personajele politice care ne repetă mecanic că am ales să intrăm în Europa, deci trebuie să suportăm tot felul de efecte antinaţionale, trebuie să gândească mai profund la un amănunt. Nu UE este idealul nostru şi dacă am ales intrarea în UE, noi am făcut-o numai ca un mijloc (instrument) pentru a ne actualiza după o vreme  idealul naţional. Că acel ideal naţional poate fi congruent cu construcţia europeană asta e bine şi desigur pot fi acceptate sacrificii. Dar, dacă construcţia europeană ne împiedică dezvoltarea naţională, atunci nu e bine … Nu e bine, ne auziţi ?
http://www.scribd.com/doc/147828827/Idealul-Nostru

(material preluat de pe blogul "Respect pentru Cluj", http://respectpentrucluj.wordpress.com/)