joi, 4 iunie 2015

202, ei cu ei şi noi cu noi

Din întâmplare, şi mulţumită democraţiei implementate la noi după căderea dictaturii, am descoperit o situaţie interesantă, care merită pe deplin să fie pusă în dezbaterea şi analiza opiniei publice. Este vorba de recenta decizie 226/2015 a Curţii Constituţionale privind respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 26 alin. (3) teza finală din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, decizie care a intrat în vigoare din 03.06.2015. Un domn din Bacău pe nume Adrian Pădure a epuizat căile de atac oferite de lege privind soluţionarea nefavorabilă a unei cereri de revendicare în temeiul Legii 10/2001. Pentru cine nu cunoaşte despre ce vorbim Legea 10/2001 a reglementat regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Legea a impus un cadru juridic pentru retrocedarea în natură sau stabilirea unor măsuri reparatorii în echivalent faţă de persoanele care au fost deposedate de proprietatea lor din motivele fostelor regimuri populare şi socialiste. Reprezentantul domnului Pădure se plânge Curţii Constituţionale de faptul că prin Legea 10/2001 modificată de Legea 202/2010 nu poate exercita toate căile de atac posibile în sistemul aplicării justiţiei din România. Cetăţeanul Pădure este de părere că prin acest fapt i se îngrădeşte accesul liber la justiţie, drept constituţional de mare importanţă într-un stat de drept. Răspunsul Curţii Constituţionale nu a întârziat să apară şi aşa cum lesne puteam bănui, ba chiar ne-am fi putut aştepta la asta, este o soluţie care depăşeşte problemele “mărunte” ale cetăţeanului, aducând în schimb un omagiu diferitelor Jurisprudenţe care, după circumstanţe, fac din alb negru şi viceversa. Trebuie să spunem, însă, că problema atinsă este de o gravitate severă şi importanţă tulburătoare, deoarece pune în discuţie problema proprietăţii, o condiţie sine qua non a statului liberal şi de drept. De-a lungul istoriei, Statul într-o accepţie modernă s-a desprins din primitivitate doar după ce în urma evoluţiei sociale şi confruntările cu alte puteri a trecut de la familia poligamă la cea monogamă, de la succesiunea matriliniară la cea patriliniară şi de la proprietatea publică la cea privată. De aceea, problema existenţei şi garantării proprietăţii private este esenţială pentru orice stat liberal şi de drept şi este chiar una dintre trăsăturile definiţiei descriptive a statului modern şi democrat, adică nu este democraţie acolo unde nu este garantată proprietatea privată. Încercând o minimă clarificare a problemei proprietăţii private la noi, primul pas va fi înspre legea fundamentală unde descoperim că în textul articolului 44 din Constituţia României se precizează la aliniatul 1 că “dreptul de proprietate precum şi creanţele asupra statului sunt garantate, conţinutul şi limitele acestor drepturi fiind stabilite prin lege”. Acum, de aici fiecare poate înţelege ce vrea. Este interesant însă de observant că prin natura sa un drept nu poate fi în acelaşi timp drept complet şi drept limitat, de aceea în legea fundamental se face referire doar de “restrângerea temporară a unor drepturi şi libertăţi” Dar, recurgând la analogia naturală şi considerând într-un mod explicative-pedagogic funcţiile fiziologiei umane ca drepturi, noi nu putem observa decât faptul că un Creator ne-a înzestrat cu simţuri în sensul utilizării lor complete, nu parţiale sau restricţionate temporal. Procedurile de judecată sunt cele prevăzute de Legea 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Remarcăm că este obligatorie prezenţa unui procuror de la Ministerul Public, că instanţa de judecată care admite excepţia de neconstituţionalitate întocmeşte o “încheiere de sesizare” unde formulează opiniile sale, încheiere ce se transmite şi preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, cu scopul ca aceştia să-şi exprime opiniile în legătură cu cauza, înainte de judecarea excepţiei.Bineînţeles, aici ar trebui să fie şi părţile implicate cu reprezentaţi-avocaţi care au drept de a pleda la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Ei bine, nu cunosc motivele care au dus la specificul acestui ceremonial, dar mie mi se pare neinspirată participarea unui procuror, fiindcă tratarea unei excepţii de neconstituţionalitate nu este similară unui caz penal şi, oricum, temeiurile procesului sunt civile sau contencios-administrative. Pe de altă parte, nu înţeleg din ce cauză nu s-ar impune prezenţa obligatorie a Avocatului Poporului, dacă tot e al “poporului”. Pe urmă, cât de mult pot conta şi ce valoare pot avea opiniile Camerelor, dacă ţinem cont că acestea au emis legile sau textile incriminate, astfel fiind un evident conflict de interese. La formulările – după mine judicioase şi temeinice – ale avocatului domnului Pădure, Curtea a analizat toate cele conforme Legii 47/1992, după care a procedat la propriile raţionamente, în final a dat sentinţa. Au rezultat următoarele. Instanţa de la Bacău (de acolo e domnul Pădure) deşi a trimis o încheiere de sesizare pentru excepţia de neconstituţionalitate, nu se ştie în ce document, probabil în aceeaşi încheiere a menţionat că prevederile legale criticate nu contravin dispoziţiilor constituţionale invocate (deci la propuneri prima instanţă este şi curte constituţională). Procurorul (despre care se poate presupune că este mult mai specializat în acuzare decât în interpretările judiciare) a fost împotriva domnului Pădure spunând că aici este vorba de o “pretinsă diferenţă de tratament juridic, fiindcă la situaţii juridice diferite este admisibil un regim juridic diferit – din perspective căilor de atac”. Partea pârîtă nu s-a prezentat, dar se pare că prin procedurile stabilite de Legea 47/1992 nici nu e nevoie, deoarece există acel procuror care este un fel de “acuzator al pârîtorului”. Mi se pare o procedură asimetrică. De ce acelui procuror nu i se poate opune avocatul poporului rămâne un mister. Cele două Camere, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au catadicsit să adnoteze câteva observaţii pe încheierea de sesizare. Astfel, domnul Pădure s-a trezit într-o asimetrie juridică a excepţiilor de neconstituţionalitate privind retrocedarea imobilelor luate abuziv, oarecum singur în lupta pentru câştigarea drepturilor sale. În actul final de dreptate constituţională ce a venit de la onorabila Curte Constituţională au fost aduse argumente sofisticate pentru a demonstra că limitarea căilor de atac asupra unei decizii judecătoreşti (pe Legea 10/2001) considerate nedrepte nu îngrădeşte deloc accesul liber la justiţie., nu introduce discriminări între cei care s-au judecat înainte de apariţia Legii 202/2010 care a introdus proceduri speciale pentru căile de atac şi că procesul este unul echitabil. În sprijinul deciziei luate, Curtea Constituţională a spus că:: 1) Constituţia nu prevede dispoziţii obligatorii în sensul existenţei tuturor căilor de atac, ci reglementează doar accesul general neângrădit la justiţie; 2) Că instituirea unor reguli speciale pentru calea de atac trebuie să asigure părţilor interesate posibilitatea căii de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti considerate defavorabile; 3) Că de abia lipsa oricărei căi de atac reprezintă imposibilitatea controlării actului de justiţie, adică inexistenţa dreptului de acces liber la justiţie; 4) Că în temeiul aliniatului 2 al articolului 126 din Constituţie privind instanţele judecătoreşti, legiuitorul este îndreptăţit să stabilească competenţe şi proceduri judecătoreşti pentru instanţe; 5) Că posibilitatea atacării prin recurs a hotărârii primei instanţe la Curtea de Apel nu îngrădeşte accesul liber la justiţie; 6) Că în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (adică Curtea Constituţională citează din ea însăşi) s-a statuat în mod constant că accesul liber la justiţie nu presupune dreptul de acces la toate instanţele judecătoreşti (judecătorii, tribunale, curţi de apel, înalta curte de casaţie şi justiţie) şi nici la toate căile de atac prevăzute prin lege (apel, recurs, contestaţie în anulare şi revizuire); 7) Constituţia nu instituie obligativitatea legiuitorului de a garanta parcurgerea tuturor gradelor de jurisdicţie, mai mult articolul 129 din Constituţie spune că procedurile de atac se exercită în condiţiile legii; 8) Că onorata Curte Constituţională a stabilit încă din 2012 că finalitatea acestei reglementări de restrângere a procedurilor nu este îngrădirea dreptului fundamental, ci doar rezolvarea mai rapidă a dosarelor; 9) Că reglementarea nu contravine Convenţiei Drepturilor Omului şi nici procedurilor CEDO; 10) Că articolul 21 din Constituţie privind accesul liber la justiţie nu precizează explicit ca fiind necesare toate căile de atac; 11) Că articolul 13 din Convenţia drepturilor omului prescrie doar un “recurs efectiv” în faţa unei “instanţe naţionale”; 12) Că nu este nici pe departe vorba de un proces inechitabil, deoarece procesul echitabil înseamnă “ca fiecare dintre părţi să dispună de posibilităţi suficiente, echivalente şi adecvate pentru a-şi susţine poziţia asupra problemelor de drept şi de fapt şi ca niciuna din părţi să nu fie defavorizată în raport cu cealaltă.”. 13) Că urmare a aliniatului 2 din al 7-lea Protocol al Convenţiei nu există obligativitatea în materie civilă a parcurgerii tuturor căilor de atac; 14) Că articolul 6 aliniatul 1 al Convenţiei nu garantează dreptul la apel; 15) Că există diferenţă de tratament juridic (deci, discriminare), dar aici se aplică principiul “tempus regit actum”, ceea ce înseamnă că nu există discriminare; 16) Că nu există discriminare, deoarece pentru fiecare în parte există “egalitate juridică”, adică şi cei dinainte şi cei mai de pe urmă au fost tot timpul egali în faţa legii; 17) Că articolul 304 din Codul civil din 1865 ne spune că în lipsa apelului recursul este o cale de atac devolutivă; 18) Că prin Legea 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii 134/2010 (Codul de procedură civilă) ori de câte ori printr-o lege specială se precizează că hotărârea de primă instanţă este supusă recursului, aceasta va fi supusă doar apelului instantei superioare. Vă imaginaţi, dragi cititori, mirarea domnului Pădure când a aflat cât de multe prevederi legale naţionale şi internaţionale se opun dorinţei sale năzdrăvane de beneficia de toate gradele de jurisdicţie prevăzute pe undeva printr-o lege care a trasat nişte cadre generale care să realizeze posibilitatea – printre altele conform cu articolul 6 al Convenţiei drepturilor omului şi cetăţeanului – “de a fi ascultat echitabil”, adică de toate instanţele posibile juridic la noi. Pentru că cu cât sunt mai multe persoane care ascultă, cu atât creşte validitatea adevărului consensual. Mai multe instanţe înţeleg mai bine natura problemei, iar decizia finală va fi mai chibzuită. Poate că va creşte probabilitatea ca reclamantului să I se recunoască dreptul sau să fie convins de nejusteţea cererii sale. Dar, aşa ? Domnul Pădure – care desigur a cheltuit o mulţime de bani ca să-şi atingă dreptul - nu va înţelege niciodată argumentele mai mult sau mai puţin sofisticate şi falacioase, dar nu mai puţin “legale” ale onorabilei Curţi Constituţionale. Va înţelege în schimb cu siguranţă că proverbul “a murit cu dreptatea în mână” este un mare adevăr. Acum, eu nu ştiu dacă domnul Pădure are sau nu are dreptate. Cel mai probabil are, dar trebuia să i se ofere răgazul şi posibilitatea de a fi ascultat de mai multe instanţe. După mine miezul problemei stă în “contradictorialitatea” celor două mari curente şi tendinţe politice de la noi, altfel simplificat acum li se zice “dreapta” şi “stânga”. Celor două li se mai adaugă şi acea perversă capacitate de aliere a “stângii” cu “dreapta”, atunci când interese commune se ivesc. Şirul lung al legilor de reparaţie materială pentru persoanele deposedate abuziv de proprietăţile lor imobile funciare sub regimurile comuniste a început cu Legea 18/1991 şi a continuat cu puzderie de legi şi modificări. Legea 10/2001 la care face apel domnul Pădure este încă emisă sub un regim social-democrat care a dat dovadă că doreşte să restabilească proprietatea furată de comunişti. Încă sub regimul CDR se vorbea de “restitutio in integrum”. După instituirea regimului “dreptei”, o dată cu venirea la putere a “portocaliilor” pretinşi neoliberali, au apărut şi noi doctrine de partid, cu teme şi interese special mai puţin vizibile. Pe urmă a survenit şi criza economică din 2008. E probabil că Legea 10/2001, o lege a regimului social-democrat a devenit deranjantă prin problemele pe care le-a creat regimului de dreapta. Poate prea multe restituiri, poate unele extrem de sensibile, poate în trebuia redus bugetul justiţiei (dar şi altor instituţii) pentru a fi salvaţi antreprenorii ultimului regim şi afacerile lor cu statul, cine ştie. Şi atunci în parlamentul României (dominat nu ştiu de cine) a apărut Legea 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, lege prin care au fost aduse modificări Legii 10/2001 prin articolul XII, astfel: “Alineatul (3) al articolului 26 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi va avea următorul cuprins: " (3) Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel." În felul acesta au fost îngrădite căile de atac împotriva unei decizii judecătoreşti considerate nefavorabile. Să reduci căile de atac sub acoperirea sintagmei “accelerarea soluţionării proceselor” mi se pare o atitudine extreme de cinică, dar - uite, ce să-i facem,- politicienii erau persuadaţi de ideea luării unor măsuri dure împotriva cetăţenilor, bineînţeles în scopul salvării ţării. Acum trăim într-un regim de tranziţie. Deşi premierul Ponta a afirmat că Uniunea Social- -Liberală va urmări principiul “dreptate până la capăt”, situaţia de fapt demonstrează că puterile se luptă mai mult pentru interesele personale decât acelea generale şi că fie orice persoane bine intenţionate schema informală a puterii este atât de bine divizată încât acest principiu nu poate fi îndeplinit. Nu mai vorbim de schema formală care ar necesita analize serioase. Pe de altă parte, dacă nimeni nu atrage atenţia orice măsură din orice perioadă, de sub oricare regim, fie ea cât de anticonstituţională sau anticetăţenească este tolerată dacă fructifică pentru buget. Faţă de argumentaţiile Curţii Constituţionale pot fi aduse obiecţii. Să le luăm pe rând. 1) Dacă Constituţia nu prevede obligativitatea parcurgerii tuturor căilor de atac, nici nu o interzice.Nu putem să angajăm decizii grave luându-ne după asumpţia că “tot ce nu e interzis sau prescris este permis”. Pe de altă parte, principiul constituţiilor, esenţa lor, este de a-i securiza pe cetăţeni, prin împiedicarea arbitrariului şi relei voinţe în procesualitatea legislativă. În plus, statul modern este o organizare a interesului public (care e al cetăţeanului), iar nu a raţiunii de stat (care e a puterii).Interesul public cere ca cetăţeanul să parcurgă toate căile de atac, iar Curtea Constituţională nu avea decât să spună că a noastră Constituţie, în spirit, presupune parcurgerea tuturor căilor de atac, cu scopul celei mai bune ascultări a problemei reclamantului; 2) Aici e vorba de o constatare banală de genul “dacă ţi-e foame trebuie să mănânci”, este superfluă, nu adduce clarificări în problem; 3) Este adevărat, dar un truism, fără legătură cu problema. Problema noastră stă în limitarea, restrângerea accesului la justiţie, dacă se ţine seama de interesul cetăţeanului şi aplicarea legii (procedurii) celei mai favorabile; 4) Este adevărat, dar sensul este interpretat. De fapt, oriunde Constituţia spune “prin lege” se referă la o lege care e emisă sau aprobată de Parlament nu de alte instituţii şi este în “interesul public”. “Nici o lege decât în interesul public” este principiul pe care s-a întemeiat republica romană. De altfel, să judecăm acest sofism. Este proprietatea privată de interes privat sau public ? Oricât ar părea de ciudat, proprietatea privată este de interes public pentru că statul liberal îşi extrage fundamental şi poate supravieţui doar prin existenţa şi garantarea proprietăţii private. Când toată ziua auzim că “statul e cel mai prost proprietar”, când vindem şi privatizăm la nesfârşit, ne codim să asigurăm toate procedurile necesare pentru restituirea dreptului de proprietate privată. Dar care este interesul public mai important ? Soluţionarea rapidă a unei probleme de proprietate sau soluţionarea mai chibzuită şi mai corectă. Nu cumva, a doua variant adduce mai multă mulţumire cetăţenilor şi stabilitate statului. Şi cum ? Nu s-ar fi găsit destul de uşor alte măsuri pentru accelerare ? 5) Fals, pentru că noi nu vorbim de o justiţie ca o noţiune generală, ci de un sistem cu structuri şi proceduri pe care să-l putem accesa în totalitate. Evident că e vorba de o îngrădire a libertăţii de acces la toate capacităţile sistemului, iar dacă eşti îngrădit în parte, atunci ai îngrădit şi întregul; 6) Eroare logică. Adică, Curtea a hotărât ceva, după care îşi ia propriile hotărâri ca izvor de drept. Dar, să presupunem că nici Curtea Constituţională nu e infailibilă, mai poate greşi. Şi atunci, cum să consider propriile erori ca fiind corecte şi izvor de drept ? 7) Se reia punctual 1 şi se aduce argumentul că procedurile de judecată (atac) se stabilesc în condiţiile legii. Formal nu se poate spune că e fals, însă nici nu poate fi vorba să umplem ţara de legi speciale care să modifice legi ce şi-ai dovedit eficienţa, să genereze confuzie şi nedreptate. Faptul că forma lingvistică spune “legii”, iar nu “unei legi” înseamnă că nu vorbim de un dativ, ci de o articulare, deci de o lege cunoscută, mai veche sau imediat ulterioară Consituţiei, dar în orice caz cunoscută şi acceptată ca echilibrată şi egală de către cetăţeni; 8) Revenim la eroarea logică de la punctul 6, prin care Curtea decide că nu poate greşi şi îşi adoptă ca izvor de drept hotărâri anterioare; 9) Formulare general neargumentată; 10) Sunt reluate punctele 1 şi 7; 11) Este unul dintre cele mai greu de interpretat şi explicat articol al convenţiei, dar care în nici un caz nu spune un singur recurs. “Are dreptul la acordarea unui recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale” se spune în franceză “a le droit a l’octroi d’un recours efectif devant une instance nationale” unde “un” nu înseamnă unul, nefiind numeral ci articol nedefinit. Astfel, când spunem “o vacă are următoarea morfologie” nu înseamnă că e vorba de o vacă, ci de noţiunea de vacă (abstractizarea tuturor vacilor. Tot aşa aici e vorba de “recurs” în sens general, fiindcă nu se referă la recurs ca procedură şi la eficacitatea unui recurs. Dacă abordăm textul în limba engleză ne putem lămuri mai bine “ARTICLE 13 (Right to an effective remedy) Everyone whose rights and freedoms as set forth in this Convention are violated shall have an effective remedy before a national authority notwithstanding that the violation has been committed by persons acting in an official capacity”. În traducere este vorba de “dreptul la o remediere (reparaţie juridică) eficace”. Putem observa că această Curte Constituţională se joacă cu traducerile (în orice caz nu traduce corect) sau încearcă să ne păcălească. Argumentul este fals. Chiar şi în franceză sensul se apropie mai degrabă de “are dreptul de a recurge la …”. Să mai menţionăm şi faptul că la origine acest drept a însemnat şi procedura verificării constituţionalităţii unei decizii. 12) Păi, chiar asta e problema. Prin adoptarea Legii 202/2010 justiţiabililor li se restrâng posibilităţile suficiente (şi necesare). Dacă legiuitorul gândeşte că din prea buna calitate a justiţiei sunt suficiente numai hotărârea de primă instanţă şi recursul la curtea de apel, atunci îl rugăm să desfiinţeze celelalte căi de atac. Pe de altă parte –cine poate şti cu avalanşa de modificări peste modificări – Legea 10 până la modificare nu cunoaştem cum poate fi interpretat aliniatul 4 unde se precizează că pârîtul poate recurge la căile de atac stabilite de lege (care lege ?). Simetria e cam asimetrică. 13) Aici, pe penal, cam aşa e. Se pare că juriştii din Parlamentul anului 2010 chiar s-au inspirat mult de la această prevedere, Dar prevederea este o garanţie suplimentară pentru o persoană care ar putea suferi pedepse extreme de grave. Ce are însă o prevedere din penal cu o justificare pe civil ? Nu există legătură de cauză-efect între cele două coduri, în nici un caz dreptul penal nu îl determină pe cel civil. Exprimarea “ca urmare a articolului din… nu există obligaţia…” este incorectă şi identică uneia de genul “ca urmare a articolului 11 din Convenţie nu există obligativitatea învăţătorului de a aduna copiii în coloană la deplasarea prin oraş”. Pe de altă parte, dacă analogia cu Codul penal este atât de plăcută, de ce nu se recurge la principiul din penal al legii mai favorabile ? 14) Vai ce bine că nu garantează dreptul la apel ! Uite că putem aplica liniştiţi legea internaţională. Dar, aici nu se aplică principiul că “tot ce nu e interzis e permis” ? Fiindcă articolul 6 din Convenţie se ocupă doar de procesul echitabil nu de recursuri şi apeluri, de jurisdicţii. Şi dacă nu le interzice înseamnă că le permite. 15) “Tempus regit actum” este principiul după care actele juridice se încheie (judecă) după legea civilă în vigoare (mai nouă). Numai că în cazul nostru avem altă situaţie. E vorba de faptul că o lege special din 2010 modifică o lege din 2001, schimbă condiţiile de accesibilitate la căile de atac din justiţie şi produce efecte în viitor punându-i în condiţii inegale ca procedură de judecare pe justiţiabilii de dinainte şi cei de după momentul 2010. Dar toate căile de atac posibile rămân încă posibile însă numai pentru alte speţe cu legi commune nu special. Mă întreb care este rolul legilor speciale. Să restrângă drepturile oferite prin legi comune ? 16) Aceeaşi Mărie, cu altă pălărie, asemănător punctului 15. Dar, aşa se poate zice şi că am fost egali în faţa legii şi atunci când comuniştii au tâlhărit proprietatea. Şi poate că onorata Curte Constituţională a ajuns la un adevăr metafizic important. Dacă contează numai legea ca abstracţiune absolută este evident că o concluzie se impune. Se poate spune la fel de simplu “toţi suntem egali în faţa morţii”, dar nu este la fel de adevărat că “toţi suntem egali în faţa vieţii, deci nici în faţa justiţiei”; 17) Acum, după atâta modernism trebuia să ajungem şi în anul 1865 şi la al său Cod civil românesc unde cică se spune că în lipsa apelului recursul devine “devolutiv”. De aici s-ar înţelege că recursul stabilit pentru Legea 10/2001 provoacă o nouă judecată de fond permiţând administrarea de noi probe. Aproape că m-am bucurat de “mâna de ajutor” dată domnului Pădure, dar m-am întristat când am auzit că există şi reguli limitatoare ale “devoluţiei”. “Tantum devolutum quantum apelatum” şi “tantum devolutum quantum iudicatum” care chipurile înseamnă că se rejudecă, dar numai pentru plângerile cerute în prima instanţă şi nu poate fi lărgit cadrul procesual. Adică, devoluţia asta (o altă capcană a republicii romane) e o rejudecare limitată, care nu permite introducerea altor aspecte ce ar putea să-ţi redea dreptatea. Ne imaginăm uşor că dacă nu se schimbă perspective, nu se schimbă nici hotărârea iniţială. 18) Ei şi acum trecem repede la Noul Cod de Procedură Civilă adică Legea 134/2010 la care face referire Curtea Constituţională. Este adevărat că aici începând cu articolul 44 care deschide capitolul “Recuzarea” sunt reglementate diverse aspecte ale recuzării şi în cele din urmă se ajunge la articolul 53 care se referă la căile de atac împotriva recuzării judecătorului şi unde regăsim oarecum formularea Curţii Constituţionale. Mai sunt, pe urmă, şi alte precizări care nu seamănă cu ce spune Curtea Constituţională. Însă, când ajungem la Legea 76/2012 de punere în aplicare a Legii 134/2010 (noul cod de procedură civilă) găsim la articolul 7 formularea: “ (1)Daca prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de cate ori printr-o lege speciala se prevede ca hotararea judecatoreasca de prima instanta este "definitiva", de la data intrarii in vigoare a Codului de procedura civila, aceasta va fi supusa numai apelului la instanta ierarhic superioara. (2)Dispozitiile alin. (1) se aplica si in cazul in care printr-o lege speciala se prevede ca hotararea judecatoreasca de prima instanta este "supusa recursului" sau ca "poate fi atacata cu recurs" ori, dupa caz, legea speciala foloseste o alta expresie similara. (3)Dispozitiile alin. (1) si (2) nu se aplica in materie de contencios administrativ si fiscal, inclusiv in materia azilului.” Aceasta este monumentalitatea legiuitorului în ale dreptului civil românesc. Mai întâi aflăm că motivarea supunerii numai apelului la instanţa ierarhic superioară este dată de criteriul “hotărîrii definitive a primei instanţe”, şi acesta este stabilit de legislative, nu de justiţie. Cu alte cuvinte legiuitorul obligă justiţia la judecăţi sumare de tipul curţilor marţiale, obligă la o decizie chiar dacă ascultarea părţilor nu s-a putut efectua cu suficienţă. Pe urmă, după ce ne explică principiul, legiuitorul ne spune că “definitiv” este totuna cu “”supusă recursului”, “poate fi atacată cu recurs” sau alte expresii similar. Deci, pentru legiuitor “definitivul” este egal cu “nedefinitul”, “terminatul” este identic cu “neterminatul”. Fiecare să judece cum vrea, iar dacă nu vrea sau nu înţelege, atunci să lase legiuitorul să-şi facă treaba cu justiţia. Ne putem întreba ce rost au toate aceste legi care la început par drepte, după care din ce în ce mai mult prin modificările şi tertipurile la care sunt supuse devin contrare scopului emiterii acestora. A existat buna intenţie şi credinţă pentru interesul public şi scopul legii sau există interese oculte ? Sunt de observat câteva lucruri. Că există o reglementare prin care cică nu ai voie să critici deciziile justiţiei, deoarece chipurile i-ai afecta independenţa. Că din panoplia de mijloace a cîinelui de pază a democraţiei – mass-media încă de la începuturile noii orânduiri a lipsit şi lipseşte şi în prezent genul publicistic “cronica juridică”. Că atenţia opiniei publice este orientată numai spre cazuri penale şi infracţiuni de înaltă corupţie. Reflectată mediatic, justiţia parcă nu există pentru omul obişnuit cu speţe de drept civil. Din câte am auzit există un număr imens de procese care alimentează cu taxe statul de drept şi o armată de avocaţi. Şi, parcă,legislativul a creat un cadru care îi încorsetează chiar şi pe judecători în judecarea dreaptă şi restabilirea drepturilor violate. Acum să revenim la problema Legii 10/2001. Am ascultat părerea unor specialişti în domeniu în versiunea online a revistei române de drept privat (http://www.rrdp.ro/articole-revista/72). De acolo a reieşit că există 2 opinii privind persoanele care din diverse motive nu au făcut cerere de revendicare conform Legii 10/2001. Una cum că este inadmisibil să-ţi mai ceri dreptul, a doua că este admisibil. Cât priveşte teza inadmisibilităţii ea ar fi ca un fel de sancţiune pentru proprietarii “neglijenţi” sau “pasivi” faţă de proprietatea lor: “Aceastã sancţiune – pierderea dreptului de proprietate - nu constituie însã o încãlcare a principiului garantãrii proprietãţii private, câtã vreme, potrivit Constituþiei, "conþinutul şi limitele dreptului de proprietate se stabilesc prin lege", iar stabilirea unor termene de exercitare ori de valorificare a unui drept, cum este cazul dreptului la acţiunea în revendicare, este impusã de necesitatea de ordin general a clarificãrii rapide şi definitive a situaţiei juridice a unor imobile al cãror titlu de proprietate este incert ori aflat de multã vreme în litigiu. Privarea persoanelor îndreptãþite de bunurile lor, ca urmare a nerespectãrii termenelor şi a procedurilor de restituire este, aşadar, o mãsurã legalã care sancţioneazã, pentru raţiuni de ordine publicã, pasivitatea ori neglijenþa foştilor proprietari, fiind, totodatã, compatibilã şi cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeanã pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãþilor fundamentale.” Din nou se face apel la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului articolul 1 din Protocolul adiţional nr. 1. În articol se precizează că “nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauze de utilitate publică şi că statele pot da legi pentru utilizarea bunurilor în proprietate conform interesului general sau pentru impozite, contribuţii şi amenzi”. Se vede că la noi interesul general este să-l pedepsim pe cel care nu a depus cerere în termen şi cum ? Răpindu-i din nou proprietatea aşa cum au făcut-o odinioară comuniştii. Ce să spunem însă de vârstnicii care frecvent suferă de deficienţe cognitive ? Multora dintre aceştia nu li s-a luat casa (imobilul), ci numai un teren de lângă acesta. Dar, de unde să ştie aceştia de perversa precizare din Legea 10/2001 care după o descriere a cazurilor legate de imobile ajunge la definiţii filosofice decretând la articolul 6 că “prin imobile (în sensul prezentei legi) se înţeleg terenurile (intravilane) preluate abuziv”. Sunt vinovaţi că în limba română “imobilul” este sinonim cu casa, nu cu terenul ? Cei mai mulţi nu au făcut cerere pentru că au fost de la început induşi în eroare. Ei sunt neglijenţi nu-i aşa ? Atunci trebuie pedepsiţi. Pe când te-ai dumirit cum stă treaba, degeaba. Iată cum statul îţi garantează toate drepturile, eşti egal în faţa legii, totul e echitabil, dar ai murit cu dreptatea în mână. Un stat care se pretează la orice subterfugiu când îşi vede periclitate interesele. Probabil că pînă şi formularea “notificare” a fost folosită pe undeva ca argument la reducerea căilor de atac, deoarece într-o situaţie unde nu se fac cereri de restituire, ci notificări treaba e mai simplă, nu necesită multe proceduri. Dar ce să facem cu cei mai tineri ? Cunosc ei toate hăţişurile legislative, ale justiţiei ? Nu şi din această cauză nu se pot prezenta singuri în faţa instanţei. Au banii să angajeze un fel de avocat al casei ? Nu prea cred. Şi pe urmă, chiar dacă ar avea, experienţa demonstrează că atunci când puterea nu vrea nu câştigă decât cei care poate au relaţii sau un noroc chior. Situaţia va continua tot atâta vreme cât nivelul de instruire al populaţiei este submediocru şi intelectualii sunt fie pasivi, fie cumpăraţi, fie semidocţi, fie laşi. Mi-ar plăcea să aud grupurile informale din străinătate exprimându-şi opinia despre cele spuse, dar tare mă tem că un material de genul acesta este prea lung şi prea plictisitor. Cine doreşte să citească materialul descoperit de mine pe net îl poate găsi la http://lege5.ro/Gratuit/gy4dinrvgm/decizia-nr-226-2015-referitoare-la-respingerea-exceptiei-de-neconstitutionalitate-a-prevederilor-art-26-alin-3-teza-finala-din-legea-nr-10-2001-privind-regimul-juridic-al-imobilelor-preluate-in-mod-ab 
Emil Pop