Revoluţia scurtă şi mintea românului ...

Alegoric vorbind, "revoluţia scurtă" (protestul paşnic) s-a încheiat atunci cînd furia populară a fost liniştită prin readucerea lui Raed Arafat în structurile de conducere din minister şi retragerea unui proiect de lege a sănătăţii care nu corespundea intereselor naţionale. Totuşi, evenimentele au continuat şi continuă încă la o altă scară intensională, îmbrăcând şi forme care cu siguranţă au trezit mirarea observatorilor interni şi externi. Ca toţi românii interesaţi de soarta lor viitoare, am ascultat cu interes clarificările oferite de preşedintele statului în alocuţiunea din seara zilei de 25 ianuarie 2012. Funestă dată în care unul dintre actorii îndrăgiţi ai românilor s-a stins secerat pe scena teatrului. Să fie un semn ?
Revenind la problemă încep prin a face remarca că întreaga alocuţiune a preşedintelui a pus în discuţie "mintea românului" şi a "poporului său". Căci ce altceva poate însemna declararea efortului de comunicare, necesitatea oferirii de numeroase explicaţii pentru înţelegerea şi acceptarea situaţiei actuale ? Aceasta înseamnă cu siguranţă asumpţia imaginii unei minţi necoapte la un presupus popor care nu poate nicidecum înţelege necesitatea acceptării suferinţei. Cîndva un intelectual a elaborat definiţii interesante structurînd vocabularul comun cu referenţiere în locuitorii formelor de organizare-state. Astfel, a diferenţiat între populaţie, popor şi societate, utilizînd drept criterii capacitatea de percepere a intereselor proprii şi categoria timpului. Astfel, populaţia este grupul uman care nu conştientizează interesele sale şi nu percepe decît prezentul; poporul începe să conştientizeze unele interese, trăind în prezent şi în trecut; societatea îşi cunoaşte interesele şi are capacitatea de a trăi (a studia şi face inferenţe) în trecut, prezent şi viitor. Cu alte cuvinte are idealuri şi capacitatea de a le pune în practică. Nu cred că preşedintele avea cunoştinţă de definiţiile respective cînd i-a vorbit "poporului său", dar cred că definirea esenţială a mulţimii de persoane care trăiesc în ţară este infinit de importantă chiar pentru "măria sa poporul" în lunga călătorie pentru descoperirea conştiinţei colective de sine şi a intereselor (binele comun).
Este menirea analiştilor să descopere cauzele protestului, va fi menirea jurnaliştilor să le interpreteze corect şi să difuzeze naţiunii române cunoaşterea (conştiinţa) de care are nevoie.
Totuşi, ce este în mintea romînului de la talpa ţării ? Cum de a îndrăznit mujicul care nu ştie diplomaţie şi alte cele, care în plus este şi un "coate-goale" să se răscoale încontra unor măsuri elaborate de elite cu evident mai multă expertiză în domeniile administrative, sociale şi politice ?
Ei, asta da întrebare şi nu ştiu - zău - cine poate oferi un răspuns pe măsură. Asistînd ca spectator la caruselul ameţitor al evenimentelor încerc şi eu să mi le explic.
În opinia mea, totul ar trebui explicat pornindu-se de la starea actuală a naţiunii. Dar, care este adevărata stare a naţiunii ? Conceptul sociologic al realităţii stratificate ne vine aici în ajutor. Simplificat spus, starea naţiunii este starea grupurilor societale care alcătuiesc "poporul său", raporturile cu resursele, cu statul, cu repartiţia, în special. Ce grupuri societale trăiesc în România ? E necesar ca o primă împărţire să fie efectuată după criteriul producţiei, în grupuri productive şi pasive. O a doua împărţire poate fi urban vs. rural. O a treia împărţire se face după accesul la resurse şi la repartiţie. Urbanul productiv accede resursele intermediat prin vînzarea forţei de muncă şi i se repartizează atît cît hotăreşte piaţa, în timp ce ruralul accede resursele nemijlocit şi şi le repatizează natural, după voia sa. Dar, categoria urbanului productiv se împarte în angajaţi la privat şi angajaţi la stat. La stat repartiţia (recompensarea muncii) nu se face după principii de piaţă. O grup mare neproductiv este reprezentat de populaţia îmbătrînită, pensionari civili sau militari. Aceştia primesc, după proceduri discutabile, o sumă de bani care să le permită supravieţuirea. Marginalii constituie un alt grup interesant neproductiv şi nu lipsit de greutate: este constituit din persoane care fie aparţin de subculturi particulare, fie nu muncesc din cauze imputabile. Dar, ei primesc bani în numele legitim al solidarităţii sociale. Astfel, de multe ori, unul care nu a muncit niciodată poate primi cam jumătate din ceea ce primeşte un pensionar care a muncit 40 de ani. O a patra împărţire poate fi efectuată după criteriul aparteneţei religioase active. O biserică naţională care pentru a se menţine pură şi apropiată de Dumnezeire îşi impune o retragere de la problemele lumeşti şi care transmite în acest mod credincioşilor modele de acţiune. Mai multe culte care nu diversifică prea mult plaja atitudinală. O a cincea împărţire poate fi făcută după criteriul implicaţiei cetăţeneşti sau al participării politice. Ce fel de partide avem în ţară ? Cîndva se vorbea de partidul unic multiform, de partide de club, de partide de interese. O a şasea împărţire poate fi făcută între tineri şi vîrstnici. O a şaptea se găseşte între partea educată şi instruită vs. ceilalţi. O a opta împărţire poate fi după stilul de imaginare a autoconducerii (democraţiei româneşti). Şi, evident, mai pot fi adăugate altele. Combinarea acestor dihotomii dă naştere unui tablou extrem de complicat care, totuşi, nu este decît o formă schematizată şi insuficient echivalentă a stării naţiunii. De aici, nu poate fi trasă decît o singură concluzie, aceea că este foarte dificil să conduci România ca o navă şi că democraţia participativă (cineva a cerut în piaţa universităţii acest lucru) este o alternativă viabilă şi de bun simţ. Dar, este mintea românului suficient de coaptă acum pentru a renunţa la guvernarea prin reprezentanţi ? Trăieşte, de acum, mintea romînului în trecut, prezent şi viitor ? Poate că nu, poate că da, dar sînt semne sigure de schimbare. Miturile întreţinute cu grijă de o clasă politică infailibilă şi iresponsabilă în faţa legii încep a se destrăma încet, încet. Întîiul mit care se destramă este acela al "statului prost gospodar". Şi dacă ar fi aşa, atunci pentru ce îl mai plătim cînd trăim prost ? Doar ca să ne ardă jandarmii din greşeală nişte bastoane pe spinare şi să ne filmeze cînd protestăm ? Că doar nu sîntem artişti la Hollywood şi nici ei regizori la Jurassic Park.

PS Şi acum vă spun o glumă bună pe care am auzit-o recent de cînd cu zavera şi strategia de comunicare a PDL-ului. "Cică, de ce nu e bun un guvern de tehnocraţi ? Pentru că nu-s în stare să calculeze paritatea reală a cursului de schimb 1 Leu = 1 Explicaţie."