Fericirea omului "statistic"

Ieri, pe 3 ianuarie 2012, la ora 20.30 am urmărit împreună cu alţi sindicalişti militari la postul Tv ANTENA 3, emisiunea "Subiectiv" cu Răzvan Dumitrescu. La fel ca în alte ocazii, emisiunea a scos în evidenţă problema "pensiilor militare" şi discrepanţele uriaşe între imaginea comunicată şi realitatea zilnică. A fost prezentat cazul unui ofiţer în rezervă cu grad de maior, înştiinţat iniţial prin faimoasele indexuri de pe site-ul MApN despre majorarea cuantumului pensiei militare revizuite, ulterior primind o decizie mai mult decît nefavorabilă. În dezbatere a intervenit telefonic purtătorul de cuvînt al MApN de la care am aflat - era de aşteptat, nu-i aşa ? - că situaţia nu se prezintă în maniera desfăşurată pe post. Cică ANTENA 3 transformă realităţile în imagini politice. Aşa o fi, dar realitatea bietului om rămas cu buzele umflate după ce făcuse cadouri de Crăciun şi Anul Nou pe întîia socoteală a pensiei revizuite nu e deloc o imagine politică. Este o realitate greu de resimţit şi suportat. Pentru că în afara durităţii aduce cu ea şi imaginea unei birocraţii superficiale şi indiferente. Totuşi, nimeni nu este responsabil pentru această întîmplare, nimeni nu este făcut răspunzător. Domnul purtător de cuvînt a admis pe undeva că la capătul firului stă un funcţionar, dar cel mai probabil nici acesta nu are vreo vină fiindcă în răstimpul adăugat de 6 luni operaţiunii revizuirii pensiilor militare s-au făcut noi calcule şi comparaţii (sic) care au generat cel din urmă corect şi just cuantum. De aici, ne putem imagina greutatea dificilului proces şi problemele funcţionarilor supuşi presiunii timpului. În opinia mea, nu poate fi vorba de superficialitate şi indiferenţă, ci mai degrabă de erori cauzate în principal de infrastructura existentă şi încadrarea nepotrivită în raport cu dificultăţile procesului a termenilor de finalizare aferenţi procesului de revizuire. Şi atunci a cui este responsabilitatea ? Desigur, în mod direct, la capătul peniţei, este posibil să fie un funcţionar oarecare care poate fi la o adică tras la răspundere de superiorii săi. Dar, indirect, a cui este responsabilitatea ? Nu cumva a celor care nu au cîntărit cum trebuie toate aspectele operaţiunii de revizuire înainte de a dispune începerea acesteia ? Însă, ce ar fi trebuit să pună bine în balanţă acei factori de răspundere ? Păi, înainte de toate cel mai important aspect uman al operaţiunii, adică satisfacţia beneficiarului prin corectitudinea cuantumului pensiei revizuite, informarea corectă şi oportună, încadrarea în termene. Nu mai spun de necesitatea convingerii asupra justeţei operaţiunii ... "pensii nesimţite etc. etc. " Aspectele umane ale politicilor prezente, din păcate, lipsesc. Ne lămureşte chiar purtătorul de cuvînt cînd spune că problema maiorului "este un caz nefericit", dar că "este important că la 90% din cei care se încadrau în criterii li s-a mărit pensia". Din păcate, în problematica umanului cei 90% nu există ca om, ci doar ca o cifră statistică, care nu se poate bucura că i s-a majorat pensia. Umanismul pretinde unitate absolută. Nu poţi fi uman cu unii şi inuman cu alţii. Dacă un singur om a suferit o încălcare a demnităţii, atunci nu mai există umanism. Iar, dacă există umanism, demnitatea fiecărui om trebuie respectată. În mai vechea societate se vorbea despre adevărul umanismului socialist şi falsitatea umanismului burghez, argumente pentru existenţa unor umanisme. Există un umanism în societatea românească de azi ? Există responsabilitate şi răspundere ? Să observăm că responsabilitatea şi răspunderea sînt nedisociabile de un umanism. Pentru că numai din respectul demnităţii aproapelui se nasc cele două noţiuni şi mecanisme care au rolul prezervării vieţii umane, într-un stat uman şi aşa mai departe. Dar, poate că filozofez prea mult şi se ştie că de filozofii nu ducem lipsă ... aşa că să tac.
Nu pot însă să nu închei cu o lecţie istorică despre care am mai vorbit. Pe cînd cu erezia cathară din Provence pe la 1200 e.n., cetatea ereticilor urma să fie asediată. Înainte de asediu, adjutantul generalului l-a întrebat. Monseniore, dar dacă pe acolo vor fi şi creştini adevăraţi de facem ? La care monseniorul a răspuns: Tăiaţi-i pe toţi, Dumnezeu îi va alege acolo în Ceruri ! Era acesta un umanism creştin ? De unde se vede că statistica cînd are şi cînd nu are importanţă.
Şi cum s-o fi simţit bietul maior după această tărăşenie? Dar, cum s-or fi simţit la Auschwitz aceia care au primit săpunul parfumat şi pe urmă au murit văzînd cu groază şi disperare că în loc de apa caldă din duşuri se vălătuceau nori denşi de gaz otrăvitor. Poate fi făcută o paralelă ? Ei, dar pentru asta trebuie empatie şi facultatea de imaginare, calităţi care se pare că lipsesc unora dintre noi.
Nefericitul maior care nu este filosof a venit la emisiune pentru că nu a putut înţelege aplicarea practică a categoriilor de realitate obiectivă şi subiectivă, aplicare ce se explică astfel. Subiectiv, nefericitul maior era trist şi contrariat de cele întîmplate, dar obiectiv era fericit pentru că entitatea de 90% (omul statistic) primise o pensie majorată. De unde se vede că omul este o alcătuire duală din subiectiv şi obiectiv, din real şi statistic. Că nu ştie ce e fericirea şi nici importanţa lucrurilor, respectivele trebuind să-i fie explicate sau dictate de alţii.
Din toate cele de aici rezultă cu claritate că după 21 de ani de la revoluţie conceptualizăm un umanism statistic şi că fericirea nu aparţine omului ca individ particular (unica entitate reală), ci omului în general (o ficţiune statistică). Trăim într-o paradigmă mentală păguboasă care mai devreme sau mai tîrziu se va răzbuna. În plus, gîndesc că omul 90% trebuie să fie solidar cu cei 1,2, 3 ... pînă la diferenţa în valoare absolută.
(Emisiunea poate fi urmărită la
http://videonews.antena3.ro/action/viewvideo/827653/subiectiv-militari-tepuiti-de-oprea)

Lt.col (r) Emil POP